„Nicăieri nu este mai bine decât acasă”, pare să ne aducă aminte mereu un vechi aforism românesc, şi nu numai. Casa în care locuim, căminul în care ne ducem mereu existenţa pe această scenă a lumii este pentru cei mai mulţi dintre noi nimic altceva decât spaţiul existenţei noastre. Aici ne „proiectăm” viitorul, aici simţim prezentul şi trăim cu regret sau bucurie trecutul. Aşadar, acasă sau în casa fiecăruia se scurge timpul existenţei. Când mă refer la „casă” nu am în vedere numai înţelesul de bază al termenului în sine, ci am în vedere şi extensia sa, precum Biserica, care este „casa lui Dumnezeu” sau de ce nu, chilia unui vieţuitor, care este „casa” şi „aşezământul” său.

 

Transformarea

Casa are întotdeauna ceva din viaţa noastră, din sufletul nostru, din puterea noastră de a modela ceea ce am primit. Casa este dacă vreţi o icoană a sufletului, o mică părticică din scânteia pe care Dumnezeu a suflat-o în noi. Şi cum noi avem grijă ca cele ale noastre să fie bune foarte, aşadar şi de casă, aş vrea să îmi îndrept acum opinia spre un subiect oarecum sensibil, pentru unii, oarecum banal şi fără prea mare importanţă, pentru alţii. În ce măsură casa noastră poate fi o „casă” ca spaţiu de transformare, de vreme ce mulţi dintre noi deţinem icoane ale Mântuitorului, ale Maicii Domnului sau ale Sfinţilor?

 

Smerenia

Aş răspunde la această interogaţie pornind de la anumite imagini neo-testamentare, precum evenimentul minunat al venirii şi poposirii Fiului lui Dumnezeu în casa lui Zaheu vameşul. Nu cred că mai are sens să repet acum întregul episod, ci aş vrea mai degrabă să trag anumite concluzii din „vizita” Fiului lui Dumnezeu şi al Omului. Existenţa anumitor particularităţi mă îndreaptă să susţin şi că cred că Iisus Hristos nu refuză casa nimănui, ci El sălăşluieşte şi în cea bogată, şi în cea modestă. Nu bogăţia „materialului” condiţionează prezenţa Stăpânului, ci bogăţia „imaterialului” şi predispunerea spre prezenţă indică „vizita” Lui. Nici casa poleită în aur, nici palatul cu treptele de marmură, nici casa nobililor plină de porfiră şi vison, dar nici casa în care locuiesc multe suflete, nici casa în care o cameră este şi bucătărie şi dormitor şi sufragerie, nici una din acestea nu este uitată, căci scopul lui Hristos nu a fost de a căuta materia, ci de a descoperi „chipul” pe care L-a creat după chipul Său. Să nu uităm de casa lui Hristos la naştere, care a fost o peşteră sărăcăcioasă din Betleem, iar în aceasta stă şi mesajul cel mare adus de Mesia: smerenia. Am trăit de Crăciun paradoxul paradoxurilor, taina Tainelor şi neputinţa neputincioşilor. Fiul lui Dumnezeu nu s-a născut într-un palat, în care servitoarele să-I slujească, ci a ales pereţii reci ai peşterii; nu s-a născut într-un conac, ci într-un staul de oi; nu s-a născut într-o cameră cu porfiră, ci într-o peşteră în care porfira a fost înlocuită cu simple bucăţi de pânză. Iată, casa aleasă de Dumnezeu pentru a se naşte!

 

Model

Îl ştim pe Zaheu, prin intermediul scrierilor biblice, un om nu tocmai „vertical”, ci predispus spre verticalitate prin „vizita” Fiului lui Dumnezeu, ajungând nu la schimbarea sa, ci la transformare - prin eliberarea de sub jugul robiei materiale şi a împilării celorlalţi - şi la condiţia smereniei sincere, pentru a fi mereu în comuniune cu Cel ce i-a adus bucuria, şi anume cu Bucuria supremă, Hristos-Domnul. Mai mult de atât, cuvântul evanghelistului este foarte direct, relatându-ne că Domnul i-a spus lui Zaheu: „Astăzi, vreau să rămân în casa ta”. Interesant aici accentuarea dată timpului în care Fiul lui Dumnezeu poposeşte în casa lui Zaheu, timp care nu este nicidecum proiectat în viitor, ci în prezent. „Astăzi” nu presupune vreo repetare, vreo ciclicitate, ci din contră o prezenţă continuă.
Fiul lui Dumnezeu se auto-invită în casa vameşului Zaheu, aşadar prin modelul său, şi în casa fiecăruia dintre noi, cu condiţia acceptării şi deschiderii spre această singură noutate sub Soare, care este Hristos. Hristos este Cel care-l caută pe Zaheu, deci pe fiecare dintre noi, dorindu-ne pentru Sine, precum copilul îşi doreşte părinţii săi mereu alături. Casa lui Zaheu vameşul poate constitui permanent un model pentru fiecare dintre noi, fiindcă este casa care nu numai că L-a primit, ci este şi casa în care a sălăşluit Fiul lui Dumnezeu şi care a primit bucuria şi binecuvântarea Sa.

 

Adevăratele bucurii

Gândiţi-vă acum şi la o realitate absolut normală astăzi. Când ştim că primim oaspeţi de seamă, ne pregătim din timp cu ce avem mai bun, le facem pe toate bune foarte. Însă, în momentul descris de Evanghelie, nu ni se relatează nimic despre aşa ceva. Iisus intră în casa lui Zaheu, cu toate ale sale, şi cu cele bune şi cu cele rele. Nu este interesat dacă scaunele sunt noi sau vechi, dacă are vreo piele de capră pe jos sau dacă tacâmurile sunt curate. Nu este interesat nici de masă, nici de spălatul picioarelor, obicei tipic mediului iudaic, nici de meseni. Este interesat şi scopul Său este centrat pe persoana umană, pe omul Zaheu, pe care îl vrea schimbat. Şi aceasta nu poate să fie decât un adevărat model şi pentru noi, care poate astăzi suntem preocupaţi de „prietenii” doar pe considerente pur materiale, în care denigrăm sufletul şi inima omului, pentru simpla bancnotă „verzuie” care lipseşte din buzunarul unora… Adevăratele bucurii vin din lucrurile mărunte, iar pentru cei săraci nu cadoul sau banii oferiţi pentru cumpărarea acelui cadou sunt importanţi, ci tocmai vizita sinceră a celor ce le calcă pragul casei, minutele în care poate vizitatorul îndură aerul greu, irespirabil din casă, pentru a o umple mai apoi de aerul bucuriei prin prezenţa sa, sunt cele cu adevărat importante, pentru că omul nu mai simte „superioritatea”, ci egalitatea Semenului său. Hristos nu a venit la Zaheu să-i spună cine este sau să-i aducă aminte că în faţa sa stă Creatorul suprem, ci s-a coborât pe Sine, chip de rob luând, venind la el ca simplu om, însă neîncetând vreodată să nu mai fie Dumnezeu.

 

Schimbarea

Când creştinul aşează pe un perete de-al casei icoane, el are conştiinţa prezenţei în acea casă al celui reprezentat în icoană, şi astfel, casa omului este o biserică după Biserică, un loc de rugăciune după rugăciunea din Biserică la care participă duminică de duminică. Casa creştinului se umple de prezenţa divinităţii numai în măsura în care răspunde afirmativ chemării, iar când a răspuns afirmativ este chemat să îşi schimbe şi mintea şi inima şi sufletul. Zaheu vameşul ne arată că el s-a schimbat, aşadar din omul cel vechi a ajuns cel nou, prin cunoaşterea nemijlocită a Celui ce a adus noutatea în lume: iubirea de oameni şi de vrăjmaşi. Modelul Zaheu impune oricărui credincios să coboare din sferele cele înalte a „literei” care ucide şi maltratează suflete, să coboare din înălţimile şi din pretenţiile „genialităţii”, să coboare din „grandomania” credinţei - în care din păcate şi noi teologii am căzut adesea - ca să ajungă la putinţa sincerităţii, la urcarea spre treptele cele mai înalte ale desăvârşirii.
Oricât de frumos aş înşirui aici cuvintele, oricât m-aş osteni să vă ofer o frază cât mai plină de învăţăminte şi de folos duhovnicesc, nu îmi rămâne decât să vă îndemn, ca măcar prin cuvinte, să ajungem cu toţii la cele indicate mai sus. Şi, să nu uităm că până la urmă „casă” devine şi omul prin împărtăşirea de Trupul şi Sângele lui Hristos…

(Alexandru Prelipcean, Tesalonic Grecia)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Zaheu şi casa sa - model de vieţuire creştină.

Comentarii