Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
În anul 2001, Mănăstirea Dionisiu din Sf. Munte Athos îşi pierdea părintele duhovnicesc, prin trecerea la cele sfinte a egumenului Haralambie. Model exemplar al vieţii isihaste, un înnoitor al mănăstirii Dionisiu, dar şi ucenic apropiat al marelui ascet Iosif Sihastrul, stareţul Haralambie Dionisiatul rămâne în istoria Athosului ca un monah al rugăciunii şi al ascultării desăvârşite. A fost şi este, pentru Ortodoxie, un adevărat pilon al monahismului.
Viaţa stareţului Haralambie Dionisiatul
Stareţul Haralambie Galanopoulos s-a născut în Rusia, în jurul anului 1910, din părinţii Leonidas şi Despina Galanopoulos. Anii copilăriei şi i-a petrecut în Rusia, iar la vârsta de 12 ani s-a stabilit împreună cu rudele sale în Grecia, în satul Arcadion. Aici absolvă şcoala generală şi apoi urmează cursurile gimnaziului, pe care însă, din cauza sărăciei, le abandonează. Pentru a-şi câştiga existenţa tânărul a început să lucreze cu ziua pe la oameni. Mai târziu a fost uşier al primăriei. Întâlnirea cu un simplu credincios extrem de evlavios, pe nume Ilie, l-a determinat să îşi schimbe modul de viaţă. Ziua lucra, iar noaptea priveghea, postea mult, a renunţat la consumul de carne. În 1941, este prins de către membri unei organizaţii revoluţionare bulgare, care l-au dus împreună cu Damian, fratele său mai mic, într-un lagăr în afara localităţii Drama. Aici timp de şase zile a fost supus la torturi fizice, înfometare şi însetare. S-a rugat cu ardoare Sf. Gheorghe, purtătorul de biruinţă, care a doua zi i-a salvat de la moarte. Urmare a acestui fapt, tânărul Haralambie doreşte să se afierosească lui Dumnezeu. După moartea tatălui său, Leonidas, tânărul Haralambie ia conducerea familiei sale. Va lupta până în anul 1950 de partea stiliştilor. Dezgustat de rezultatele luptei dintre stilişti şi ortodocşi, Haralambie îşi îndreaptă paşii spre Sfântul Munte Athos.
Vieţuirea în Athos
Pleacă de acasă în portul Dafni al Sf. Munte şi apoi se îndreaptă spre Schitul Sf. Ana, pentru ca să ajungă la peşterile unde s-a nevoit Iosif Spileotul. A rămas descurajat după vizita chiliei monahului Atanasie, pe care o descrie extrem de sumbru: „o peşteră îngustă, întunecoasă, neîngrijită, plină de păianjeni, de gunoaie, haine şi alte lucruri aruncate ici şi colo”. Este primit în obştea lui Iosif Spileotul, care îl supune la numeroase încercări, spre a se convinge de chemarea tânărului Haralambie la monahism. Treptat-treptat dorul după rudele apropiate fac loc dorului nestins pentru Dumnezeu. Pentru câteva zile, a locuit într-o peşteră mică şi întunecoasă, pe care o transformă prin rugăciune în „rai”, după spusele fratelui Haralambie. Aici, are şi prima sa vedenie. Este tuns mai apoi în monahism, păstrându-i-se numele, iar mai apoi hirotonit la insistenţa avvei Iosif Spileotul ca diacon, şi mai târziu preot de către mitropolitul Ierotei de Militupolis. După hirotonia în preot, noul ieromonah slujea Sf. Liturghie în fiecare zi, după miezul nopţii, iar ziua o petrecea în rugăciune, smerenie şi ascultările monahiceşti.
Perioada de duhovnicie şi stăreţie la Dionisiu
În anul 1967, obştea se mută la chiliile sârbeşti de la Burazeri. De aici, tinerii monahi de la Dionisiu îl roagă pe ieromonahul Haralambie să le fie duhovnic. La fel şi cei de la Xenofont. Faima de care se bucura s-a dus şi în afara Sf. Munte Athos, astfel încât era vizitat şi de preoţi de mir, laici cu diferite probleme. Pe toţi îi primea cu dragoste, sfătuindu-i după râvna lor. Celor tineri căsătoriţi le cerea tot timpul să îşi crească copiii în frică de Dumnezeu, iar pe tinerii monahi îi îndemna la depinderea rugăciunii curate şi la ascultare de stareţ. Era cunoscut şi pentru duhul său de jertfă. La Burazeri este permanent vizitat de către guvernatorul Sf. Munte, un credincios evlavios pe nume G. Krekukias. Acesta s-a alipit atât de tare de duhovnicul Haralambie, încât i-a făcut propunerea de a deveni episcop al Athosului, fapt nedorit de ieromonahul Haralambie.
Prezenţa harului dumnezeiesc care lucra în şi prin avva Haralambie era simţită şi de ucenicii lui. În 1975 se mută la Xenofont pentru o perioadă de trei luni, după care revine la Burazeri. De aici va prelua conducerea mănăstirii Dionisiu, prin noua sa calitate de egumen. S-a îngrijit aici atât de slujbe, de cele duhovniceşti, de spovedania fraţilor şi celor ce-l solicitau, cât şi de cele specifice demnităţii de egumen. Din cauza unui infarct suferit, stareţul Haralambie se retrage din conducerea mănăstirii, urmând poate şi îndemnul avvei Iosif Spileotul, care pe patul de moarte l-a îndemnat „Părinte Haralambie, taie grija!”
În decembrie 2000 este internat la Spitalul Militar din Tesalonic, iar în noaptea datei de 1 ianuarie 2001, sufletul său a plecat la Domnul. Trupul său a fost depus la biserica Sf. Nectarie din Tesalonic, pentru ca mai apoi, pe 3 ianuarie să fie înmormântat în cimitirul de la Dionisiu.
Plata ascultării
În biografia sa, redactată de monahul Iosif Dionisiatul, este redat un eveniment deosebit, pe care îl redăm în rezumat. Dorind să îşi ajute fraţii de obşte de la Sf. Ana, primind de altfel şi binecuvântarea Gherondei Iosif, s-a dus să aducă din portul schitului, numit arsana, un butoi plin cu untdelemn. Când la ridicat, ca să-l ducă la schit, s-a văzut în imposibilitatea de-al transporta din cauza greutăţii. Iată cum a descris această situaţie: „Am încercat să păşesc, dar nu am reuşit, căci genunchii mei mi se înmuiaseră. Cu toate acestea nu am lăsat butoiul jos. «De vreme ce m-a trimis stareţul, mi-am spus, nu-l voi lăsa până ce nu voi cădea jos.» Cu multă greutate am înaintat câţiva metri. Atunci mi-am făcut cruce şi am spus: «Maica Domnului, pentru rugăciunile stareţului meu, ajută-mă!» După această mică rugăciune am simţit că greutatea din spate s-a uşurat puţin. Cu cât înaintam, cu atât simţeam că greutatea se uşura tot mai mult. După puţin timp am simţit că dispăruse toată greutatea, iar atunci când am început să urc scările abrupte, credeţi-mă, am simţit că cineva mă împingea de la spate. Urcam scările aproape, alergând, rostind neîncetat rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase...”.
„Dar tu călugăre ticălos, m-ai ars! M-ai ars!”
Aceste cuvinte ar putea jigni pe oricine, cu atât mai mult cu cât ele vin din partea demonului acediei. Atât de mult se ruga ieromonahul Haralambie, încât l-a „deranjat” pe demonul acediei, care i s-a arătat într-o noapte: „Eu sunt demonul acediei. Eu sunt cel care îi adorm cu pana pe călugări. Dar tu, călugăre ticălos, m-ai ars! M-ai ars! Nu mai pot sta aici, plec”.
Îndemnul la rugăciune, la fapte bune şi ascultare – biruinţă asupra diavolului
Între scrisorile trimise atât membrilor familiei sale, cât şi ucenicilor apropiaţi, se poate desprinde foarte uşor maniera de viziune teologică a egumenului Haralambie. Îndemna tot timpul pe oameni la rugăciune, la fapte bune şi la ascultare, ca modalităţi de biruinţă asupra diavolului. Iată ce îl îndemna pe un tânăr soldat: „Nu este deloc greu să te îndeletniceşti cu rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă». Această mică rugăciune rostită neîncetat îl ajută foarte mult pe om în toate. Iar Dumnezeu va rândui în aşa fel lucrurile şi te va lumina astfel încât te vei păzi de toate cele rele cu multă uşurinţă. Pentru că atunci când spui rugăciunea, trebuie să crezi că Dumnezeu este lângă tine, îţi aduce rugăciunea şi te ajută”.
„Nunta este o mare taină”
Am fi tentaţi şi obişnuiţi ca oamenii sfinţi ai Bisericii să nu fi avut nici un contact cu realitatea laică. Din contră, o ştiau foarte bine. Există şi exemplu stareţului Dionisie, care în anii tinereţii sale, juca fotbal, mergea la horă, la nunţi şi la teatru. Totuşi, se simţea oarecum străin, o stare de plâns îl cuprindea, ca mai târziu să o descrie astfel: „Cât despre nunţi, obişnuiam să merg oriunde mă chemau. Acolo însă se întâmpla ceva ciudat. Toată lumea mânca, bea, juca, se distra, dar pe mine şi pe o mătuşă de a mea ne cuprindea o umilinţă şi în loc să râdem şi să jucăm, izbucneam în plâns. Nu ne puteam stăpâni. Când ceilalţi mă întrebau nedumeriţi ce se întâmplă cu noi, nu ştiam ce să răspund, ci continuam să plâng. Mai târziu am simţit că aceasta era de la Dumnezeu, pentru că nunta este o mare taină”.
(Alexandru PRELIPCEAN, Tesalonic - Grecia)
