Spiritualitatea poporului român este pe cât de complexă, pe atât de profundă. Când spui „spiritual”, mintea ar gândi imediat la ceva anume ce-l deţine spiritul, iar prin extensie forma „spiritualitatea poporului” este sufletul unui popor, duhul unui neam, care s-a transmis din generaţie în generaţie.
Spiritualitatea neamului nostru sădită de atâtea secole, se exprimă nu numai prin sfinţii care s-au ridicat din glia strămoşească, sau prin ridicarea numeroasele lăcaşuri de cult, prin evlavia deosebită a acestui neam, ci şi prin expresii uzuale însoţite la diferite momente. Ea se lasă exprimată aşadar şi la nivel literal. Ne referim aici, deopotrivă, la expresii absolut simple şi banale, însă cu un conţinut teologic extrem de ridicat, de care nici măcar noi nu suntem conştienţi. Una din aceste expresii este inserată în titlu: De la noi mai puţin, de la Dumnezeu mai mult, însoţită cu precădere în Bucovina, în oferirea unor anumite daruri.
Expresia în sine este interesantă atât la nivel formal, cât şi informal. În genere, este o expresie a recunoaşterii lui Dumnezeu ca fiind Cel ce oferă mai mult decât orice am crea „noi”, deci, o expresie a valorificării smereniei creştine, de-al vedea pe Creator mai presus de orice şi decât toate. La nivel informal, arată persoana care oferă mult mai mult decât ne-am aştepta „noi”, şi anume, pe însuşi Dumnezeu. Dacă am realiza o conexiune cu textele biblice, putem observa că expresia în sine, se apropie mult de structurile hiastice care caracterizează atât de mult versetele scripturistice. În ce manieră? Aş identifica aici trei structuri hiastice: „de la/de la”, „noi” vs. „Dumnezeu”, „mai puţin” vs. „mai mult” (ultimele două grupe aflate în antiteză). Ne putem permite vreo erminie a expresiei, de vreme ce o simplă identificare a structurilor textuale a fost exprimată?
În oferirea acestui răspuns, m-aş opri asupra interpretării fiecărei structuri. Prin „noi” se poate arăta întreaga umanitate, nu numai la forma particulară „eu”. „Eu” alături de un alt „eu” îl subliniază pe „noi”. Lucrurile (dacă pot fi identificate prin darurile oferite de oameni) nu sunt realizate numai la nivel singular, ci şi la nivel inter-uman, lucru deja dovedit. Bunul pe care-l modelez nu este numai bunul meu, ci este şi al partenerului de viaţă, precum şi al tuturor celor ce vor dori să se bucure de el. „Noi” modelăm ceea ce Dumnezeu a creat, aşadar „noi” trebuie relaţionat cu Dumnezeu, căci El este Cel ce a dat şi Cel ce s-a dat nouă pe Sine. Evident, subiectul şi centru expresiei este Dumnezeu, care dă „mai mult” faţă de oameni. Oricât s-ar strădui să ofere omul, rămâne totuşi „în urma” lui Dumnezeu. „Mult-ul” dat de Dumnezeu este în fond, exprimarea dragostei Sale faţă de „noi”, care dăm întotdeauna „mai puţin”. Poate descrie cineva raportul de calitate şi impropriu-zis de „cantitate” a iubirii pe care ne-o arată Dumnezeu, în comparaţie cu iubirea pe care noi i-o acordăm sau faţă de un alt „eu”? Se poate pune la acelaşi nivel iubirea divină cu cea umană, sau prima este „mult-ul” care se cere căutat, împropriat şi extins de fiecare „eu” la un alt „eu”? Mergând mai departe, expresia nu indică o raportare existenţială de tipul „eu spre el”, ci de tipul „noi spre El”. Noi toţi, adunaţi în aceeaşi lume, acelaşi spaţiu, care deşi recunoaştem că dăruim, oferim sau avem „mai puţin”, cu toţii ne raportăm la Cel ce are „mai mult”, într-un cuvânt, ce le are pe toate, iar forma exhaustivă a acestei întâlniri paradoxale „mai puţin/mai mult” se găseşte în Biserică. În Biserică, „noi” suntem reuniţi în jurul altarului, iar feţele noastre sunt proiectate spre chipul Chipului şi Icoana prin excelenţă.
„Noi” suntem cei ce ne mărturisim neputinţele noastre, nimicnicia vieţii noastre, căutând în acelaşi timp pe Hristos, Care se dă pe Sine nouă tuturor în Dumnezeiasca Liturghie. Ce poate fi „mai mult” decât atât?
Cred că ultimul paragraf ar trebui grupat în jurul conceptului de (re)cunoaştere, prin care nu punem punct problemei, ci dorim să o introducem pe tărâmul ipotezelor. (Re)cunoaştem în această expresie simplitatea cu care poporul român îşi mărturiseşte smerenia în faţa Atotputernicului Dumnezeu. Trebuie să (re)cunoaştem că avem înaintea noastră, nu o frază înşirată din mii de cuvinte, cernute prin filtrul imaginaţiei şi puse în vârful condeiului de aur, care aşterne mai departe pentru eternitate, gânduri, simţăminte, idealuri sau vise, ci o exprimare a simplităţii poporului român care a căutat nu atât cuvintele, cât rostul folosirii lor. În fiecare fărâmă a acestei expresii, nu regăsesc filozofare prin cuvinte, nu întâlnesc „sofistică” sau mai nu ştiu ce „artă literală”, ci (re)descopăr mentalul poporului nostru, impregnat de duhul Bisericii şi al sfinţeniei. (Re)găsesc în expresia de faţă – prin însăşi structura sa hiastică – o apropiere de metodele hermeneutice şi de teologia biblică, fapt absolut remarcabil şi unic în felul său. Nu în cele din urmă, observ în această expresie putinţa sincerităţii şi micşorării umane în faţa divinului.

(Alexandru PRELIPCEAN, Tesalonic – Grecia)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului De la noi mai puţin, de la Dumnezeu mai mult.

Comentarii