„Duhul Sfânt ne lămureşte că drumul către Sfânta Sfintelor nu era să fie arătat, câtă vreme cortul întâi mai sta în picioare, care era o pildă pentru timpul de faţă şi însemna că darurile şi jertfele ce se aduceau n-aveau putere să desăvârşească cugetul închinătorului. Acestea erau numai legiuiri pământeşti - despre mâncăruri, despre băuturi, despre felurite spălări - şi erau porunci până la vremea îndreptării. Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta; El a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci, dacă sângele ţapilor, şi al taurilor, şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu? Şi pentru aceasta El este Mijlocitorul unui nou testament, ca, prin moartea suferită spre răscumpărarea greşealelor de sub întâiul testament, cei chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii veşnice. Căci, unde este testament, trebuie neapărat să fie vorba despre moartea celui ce a făcut testamentul. Un testament ajunge temeinic după moarte, fiindcă nu are nici o putere câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut. De aceea, nici cel dintâi n-a fost sfinţit fără sânge. Într-adevăr, Moise, după ce a rostit faţă cu tot poporul toate poruncile din Lege, luând sângele cel de viţei şi de ţapi, cu apă şi cu lână roşie şi cu isop, a stropit şi cartea, şi pe tot poporul, şi a zis: «Acesta este sângele testamentului pe care l-a poruncit vouă Dumnezeu». Şi a stropit, de asemenea, cu sânge, cortul şi toate vasele pentru slujbă. După Lege, aproape toate se curăţesc cu sânge, şi fără vărsare de sânge nu se dă iertare. Trebuie, dar, ca chipurile celor din ceruri să fie curăţite prin acestea, iar cele cereşti înseşi cu jertfe mai bune decât acestea.” (Evrei 9, 8-23)

Apostolul de astăzi ne duce cu gândul către rugăciunea din Vechiul Testament şi darul rugăciunii de astăzi. Hristos Domnul a schimbat închinarea din Vechiul Testament în rugăciunea-dialog, în care Îl simţim pe Dumnezeu aproape. A medita şi a vorbi despre rugăciune în lumea contemporană constituie un demers delicat şi extrem de dificil, întrucât presupune a aduce în centrul atenţiei o problematică fascinantă care însă este lipsită de ecou în cultura modernă. Lumea modernă nu mai percepe rugăciunea ca pe o valoare inestimabilă. De ce? Pentru că nu o mai practică. Şi, pentru că nu o mai practică, nu îi cunoaşte resursele infinite şi puterea minunată în transformarea interioară a omului, din toate punctele de vedere. Se vorbeşte astăzi mult despre societatea secularizată. Fie că ştim sau nu ştim ce înseamnă procesul secularizării, cu toţii suntem de acord că este ceva rău, negativ.
Dar, dacă ar fi să dăm o definiţie societăţii secularizate, am spune că este societatea în care majoritatea membrilor săi nu se mai roagă. Ne ferim de secularizare, dar nu ştim că, de fapt, noi facem secularizarea. Mărturisim că avem o oarecare credinţă în Dumnezeu, dar nu mai practicăm rugăciunea, nu mai dialogăm cu El.
Cred că mulţi oameni din lumea noastră sunt dornici de o întâlnire cu Dumnezeu şi ar fi gata să jertfească pentru aceasta foarte mult. O astfel de întâlnire le-ar oferi vieţii lor o certitudine neclintită şi un sens bine definit. Dar puterea cu care Dumnezeu Se descoperă unui suflet smerit şi sincer în rugăciune depăşeşte de infinite ori forţa viziunii sau a vedeniei. Din nefericire, foarte mulţi oameni consideră că, dacă Dumnezeu S-ar face cunoscut omului, ar face-o printr-o vedenie, printr-o arătare care să uimească şi să şocheze privirile omeneşti. Viziunea sau arătarea unui înger, a unui sfânt, a unei lumini constituie, pentru mulţi oameni, garanţia existenţei realităţilor de dincolo de lume.
E mai uşor să aştepţi ca un lucru spectaculos să se întâmple, decât să stai în genunchi la rugăciune, să jertfeşti timp şi răbdare şi, poate, să nu simţi nimic. Dar părinţii Bisericii au spus din totdeauna că este mai mare rugăciunea decât orice arătare, mai de folos este sufletului rugăciunea decât orice vedenie.

(Ciprian OLINICI)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului „Mai de folos este sufletului rugăciunea, decât orice vedenie”.

Comentarii