„Mila este una din virtuţile cele mai adânci pe care se bazează creştinismul nostru. Nu se poate creşte duhovniceşte fără milă. Şi mi-a rămas, printre alte imagini frumoase, printre tablouri de viaţă sau de prin vieţile sfinţilor sau din marii scriitori, un tablou din Dostoievski, din „Fraţii Karamazov”. E acel tablou când vine la părintele Zosima un tânăr şi bate la poarta mănăstirii şi spune că vrea să se facă monah. Şi prima încercare, ca pretendent la viaţa monahală, e cea care se referă la „ascultările de inimă”. Şi se duce părintele stareţ cu ucenicul nou venit, la una din chiliile mănăstirii şi îi zice: Iată, aici, trebuie să ai grijă de bătrânul acesta! când a intrat acolo în chilie băiatul – unul cu un nas subţirel! – l-a izbit mirosul, aerul închis al camerei.
- Ce am de făcut? întreabă tânărul.
- Păi, îl speli, îi aduci mâncare de la bucătărie, îi citeşti din viaţa Sfântului, citeşti din Scriptură, îi faci rugăciunea de seară, de dimineaţă, îi faci toată rânduiala unui călugăr. Dar, pe lângă acestea, ceea ce este mai important, să ai grijă de trupul lui, săracul. Trebuie să-l cureţi, să-l speli, să-i faci baie, să-l îngrijeşti ca pe-un copil mic.
A rămas fratele acolo după ascultarea primită şi a stat o zi, două, trei. Apoi vine la părintele stareţ:
- Părinte, nu mai pot sta! E foarte greu.
- Du-te, frate, încearcă încă o dată, mai stai şi vezi, poate te-apropii de durerile bătrânului, de suferinţele lui. Poate că mâine am să fiu eu acolo, cel bătrân şi neputincios. Sau tu? Se duce din nou şi mai face o încercare, o ascultare şi vine iarăşi:
- Părinte, e greu!
- Frate dragă, mai încearcă, mai du-te şi-a treia oară şi dacă n-ai să poţi şi-a treia oară, vii şi-mi spui. A doua zi, vine aşa şi-i spune părintelui:
- Eu nu mai pot!
- Ei, frate dragă, în cazul ăsta mergi de unde ai venit, că nu eşti bun pentru mănăstire.
Mila, asta este esenţa iubirii de aproapele, de frate, de soră, de tată, de prieten, de vecin, de străin. Călugăria fără milă, nu se poate. Omul fără dragoste, fără apropiere faţă de suferinţă, nu poate merge la judecata lui Dumnezeu. Fără această apropiere şi simţire, nu putem trăi în mănăstire, dar nici în societate.
Viaţa monahului înseamnă o dăruire permanentă, o jertfire de sine permanentă, trebuie să fie, cum spune Părintele Serafim Rose, precum cea a lui Hristos înviat.
(…)
Ceea ce lipseşte astăzi la noi nu este altceva decât sentimentul durerii pentru aproapele tău. Omul nu trăieşte izolat, omul nu trăieşte singur, el trăieşte mereu în planul celuilalt, în momentul în care am pierdut porunca aceasta a iubirii şi a raportului dintre noi, nu mai suntem creştini, suntem altceva. E o stare care nu ne caracterizează pe noi, românii. Românul, din firea lui, este milostiv, este drept, este corect, este plin de dragoste, de bunătate, încât toată istoria noastră e plină de eroi şi martiri care s-au afirmat prin dragostea ce-au avut-o faţă de familie, faţă de copii, faţă de mamă, de tată, de sat, de oraş, de ţară, de tot. Mila este latura cea mai frumoasă a dragostei, mila este dragoste activă şi nu contemplativă. Mila, asta este esenţa iubirii de aproapele, de frate, de soră, de mamă, de tată, de prieten, de vecin, de străin”.

(Părintele Iustin PÂRVU)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Astăzi ne lipseşte mila.

Comentarii