Canonul de la Spovedanie nu e o pedeapsă, ci un mijloc de îndreptare
În contradicţie cu pedeapsa penală, epitimia este în primul rând un mijloc de îndreptare a păcătosului. Căci, prin cuvântul Sfântului Vasilie cel Mare, „vindecarea să se hotărască nu cu timpul, ci cu chipul pocăinţei” (can. 2), reluat şi întărit de Sinodul V-VI ecumenic (Trulan) care cere ca duhovnicul „să cerceteze felul păcatului şi aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, şi astfel să aducă bolii vindecarea potrivită”. De asemenea, duhovnicul trebuie să stea în orice chip împotriva patimei „fie prin doctoriile cele mai aspre şi mai iuţi, fie prin cele mai moi şi mai blânde şi să se nevoiască spre închiderea rănii, cercetând roadele pocăinţei şi îngrijind cu înţelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus” (Canonul 102).
Reiese în mod clar de aici viziunea Bisericii asupra epitimiei. Departe de a fi o pedeapsă, ea este un mijloc de însănătoşire. Aşa cum bolnavul se duce la medic pentru vindecare trupească, aşa merge credinciosul la duhovnic pentru a primi vindecarea sufletească şi, prin ea, pe cea trupească. Iar duhovnicul, aşa cum arată la textul aceluiaşi Canon 102, în frumoasa limbă a Pidalionului, este „cel ce se arată ştiutor de doftoria cea întru duhul”, căci „nu simplă este boala păcatului, ci de multe feluri, şi multe odrasle de vătămare odrăsleşte, din care răul mult se revarsă şi înainte sporeşte, până să stea împotriva puterii celui ce vindecă”. Se ştie dar că, deşi din punct de vedere al harului nu există nici o diferenţă între preot şi preotul-duhovnic, totuşi duhovnicia reclamă o anumită experienţă, astfel că ea nu se primeşte de la începutul preoţiei, ci printr-o ierurgie specială, doar după ce preotul capătă experienţa necesară.
Menirea preotului-duhovnic nu este aceea de a pronunţa sentinţe, ci de a se apleca cu dragoste şi dăruire asupra celui care vine la el, de a-i asculta mărturisirea şi de a căuta mijlocul de îndreptare (nu pierdem din vedere înţelesul de „dreptar” al termenului „canon”). Duhovnicul, analizând mărturisirea şi observând gradul de căinţă, prescrie tratamentul cel mai adecvat pentru însănătoşire. Şi acesta poate consta în fapte de milostenie, participare de un anumit număr de ori la Sfântul Maslu, un număr de rugăciuni, un număr zilnic de mătănii, pelerinaje la mănăstiri. Şi sunt mijloace eficace de adâncire a pocăinţei, de eliberare de patimă, de smulgere din nefiresc şi readucerea credinciosului la vrednicia de a reintra în comuniune cu ceilalţi membri ai Bisericii: dăruirea de bani şi de lucruri pentru îndreptarea celui zgârcit, a furului şi a înşelătorului, botezarea unor prunci proveniţi din familii sărace şi creşterea unor astfel de copii pentru îndreptarea celor care au lepădat prunci.
Pentru a-l ajuta pe cel căzut să conştientizeze starea de păcat, dar şi ca un ghid în suişul spre comuniune, Biserica veche cunoştea patru stări sau patru etape: tânguirea, când cel ce se căia de faptele sale nu avea voie să intre în biserică, ci se ruga de cei care intrau „ca fiecare, după milostivire pentru dânsul, să facă întinsă rugăciune către Domnul”, ascultarea, când i se permitea intrarea în pridvorul bisericii şi prezenţa doar cât să audă „Scriptura şi învăţătura”, apoi fiind obligat să părăsească sfântul lăcaş, prosternarea, când i se permitea intrarea în biserică, lângă uşă, şi stând în genunchi participa la Liturghia catehumenilor, ieşind deodată cu aceştia, şi împreună starea, când i se permitea rămânerea pe tot parcursul Sfintei Liturghii (Can. 75 al Sfântului Vasile cel Mare şi Can. 11 al Sfântului Grigorie al Neocezareei).

(pr. asist. univ. Gruia ZAMFIRESCU)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Canonul spovedaniei, un mijloc de îndreptare.

Comentarii