Păzirea poruncilor Legii, unită cu credinţa dreaptă în Hristos, aduc mântuirea omului, dar nu-l fac desăvârşit. Acest lucru îl arată marele Apostol Pavel când zice: "Nimic nu a desăvârşit Legea" (Evrei 9, 9; 10, 1). Auzind pe Mântuitorul, zicând: „Eu am venit ca viaţă să aibă, şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 10).
De aici trebuie să înţelegem că alta este treapta celor ce intră în viaţă, adică se mântuiesc, şi alta este treapta celor ce voiesc să aibă şi mai multă viaţă, adică a celor desăvârşiţi. "Cei ce se mântuiesc, moştenesc viaţa cea veşnică, iar cei ce sunt desăvârşiţi, nu numai că se mântuiesc, dar moştenesc vistieriile slavei celei dumnezeieşti din ceruri" (Kiriacodromionul, pag, 388, Bucureşti, 1875).
Prin călcarea poruncilor omul a pierdut raiul, iar prin jertfa şi răscumpărarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, neamul omenesc a moştenit cerul. De aceea, în Sfânta Evanghelie, Mântuitorul nu a zis: "Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia raiului", ci "Împărăţia Cerurilor", sau "Fericiţi cei izgoniţi pentru dreptate, că a acelora este împărăţia raiului", ci "Împărăţia Cerurilor". Aşa a binevoit Preabunul nostru Mântuitor şi Dumnezeu, Care a venit în lume ca prin jertfa şi răscumpărarea Sa, să dea mai mult decât am pierdut la început prin zavistia diavolului. Cu adevărat aici s-a împlinit cuvântul care zice: „Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit darul (Romani 5, 20). (Părintele Cleopa)
„Desăvârşirea este învierea sufletului mai înainte de învierea trupului”
Sfântul Ioan Scărarul spunea că "desăvârşirea este învierea sufletului mai înainte de învierea trupului".
Sfântul Nichita Stihatul spune că desăvârşirea este "readucerea puterilor sufletului la starea de la început a naturii omului, aşa cum l-a creat Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, şi bun foarte, cum era el în rai înainte de cădere".
Iar Sfântul Isaac, fiind întrebat de unde cunoaşte cineva că a ajuns la măsura desăvârşirii, zice: "Când se va mişca pomenirea lui Dumnezeu în mintea omului, îndată inima lui se porneşte, spre dragostea lui, şi ochii lui pogoară lacrimi cu îndestulare, că dragostea din pomenirea celor iubiţi aprinde lacrimi. Unul ca acesta niciodată nu este lipsit de lacrimi, fiindcă de-a pururea îşi aduce aminte de Dumnezeu, încât şi în somn vorbeşte de Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu lucrează unele ca acestea care este semn al desăvârşirii oamenilor în viaţa lor".
(Filocalia X, Bucureşti, 1981)