Despre Bucureşti cineva spunea că prin pustiul acesta poţi merge trei zile călare fără să întâlneşti un om. În orice pustiu cel mai fermecător şi dorit lucru rămâne oaza – locul care se identifică cu Viaţa. În pustia Bucureştiului mănăstirea Antim este o astfel de oază. Poate chiar cea mai importantă dintre puţinele oaze. Asta şi pentru că e situată chiar în mijlocul pustiului, la capătul unui fost drum tâlhăresc numit pe vremuri „victoria socialismului”. Prin cenuşiul de beton al pustiului, zidul de cărămidă roşie al Antimului te farmecă şi te cheamă: „Veniţi, luaţi mâncaţi Acesta este Trupul şi Sângele Meu...”

 

Istoricul mănăstirii

„… în ziua pomenirii sfintei Agata, prin descoperire dumnezeiască am hotărât să zidim biserica.”
5 februarie 1713. Praznicul Sfintei Agata. Mitropolitul Antim Ivireanul hotăreşte să clădească o mănăstire, pe locul unde se găsea o veche biserică de lemn cu hramul sfântului Nicolae. Hotărârea nu a fost ceva întâmplător. Mitropolitul Antim scrie: „An de an să se îmbrace o fată cu ie, cu rochie, cu cizme, cu brâu, şi să i se dea 230 de bani, pentru căci în ziua pomenirii Sfintei Agata, prin descoperire dumnezeiască am hotărât să zidim biserica”. La temelia mănăstirii mitropolitul pune toată averea sa, precum şi darurile primite de la creştinii din Bucureşti şi din alte oraşe. Astfel, „în mahalaua popii lui Ivaşco”, la 200 de metri spre apus de dealul Mitropoliei, se ridică mănăstirea ce poartă hramul „Tuturor Sfinţilor” şi care se sfinţeşte în anul 1715. Mănăstirea s-a ridicat chiar după planurile de execuţie ale ctitorului ei, mitropolitul Antim, două dintre aceste planuri păstrându-se până astăzi. După moartea martirică a mitropolitului, în 1717, mănăstire intră pe mâna grecilor fanarioţi, care vând o mare parte din bunurile ei. De-abia în 1797 Vodă Ipsilanti o salvează de la degradare şi înfiinţează o şcoală în incinta acesteia. Apoi mănăstirea intră sub grija episcopului Ilarion al Argeşului, susţinătorul mişcării lui Tudor Vladimirescu. Între 1860 – 1863 are loc o primă restaurare a întregii mănăstiri, iar o sută de ani mai târziu, 1964 – 1966, are loc a doua restaurare, prin grija patriarhului Justinian.

 

Biserica sfântului

Este singura biserică din secolul al XVIII-lea cu planul în formă treflată. E ridicată în stilul clasic brâncovenesc, cu uşoare influenţe baroce. Are 30 de metri lungime şi 10 metri lăţime. Naosul aminteşte de vechi biserici sârbeşti, cu cele două ferestre la fiecare absidă. Pronaosul are o formă pătrată. Ferestrele sunt mari, cu ancadramente sculptate în piatră. Capitelurile şi piedestalurile coloanelor sunt ornamentate cu motive florale. Sculpturile din piatră ale tâmplei, ancadramentelor şi ale picioarelor coloanei au fost executate după schiţele mitropolitului Antim. De asemenea şi pictura din biserică şi cea din paraclis au fost gândite de mitropolitul-cti¬tor, care a şi pictat câteva icoane pe fresca zidurilor, alături de Preda Zugravul. Mai mult ca sigur de sfântul Antim sunt pictate şi cele două icoane mari laterale, din naos: icoana Tuturor Sfinţilor şi icoana celor patru sfinţi (Alexie, Nicolae, Antim şi Agata).

14 septembrie 2002. Mănăstirea Antim. Bucureşti. În biserică, părinţii slujesc Liturghia. E sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. Odată cu rugăciunile liturghiei, de undeva, dintr-o chilie în care se retrăsese în ultimii ani de viaţă, părintele Sofian Boghiu, duhovnicul bucureştenilor şi stareţul mânăstirii, îşi începea urcarea la cer. La fel de discretă pe cât îi fusese şi viaţa, această ultimă pagina din drumul său de 89 de ani prin lume avea să se scrie doar în prezenţa câtorva ucenici foarte apropiaţi.

Născut în anul 1913 în Basarabia în satul Cuconeştii Vechi, Serghie Boghiu a intrat în mănăstirea Rughi Soroca din anul 1927. A urmat apoi Şcoala de Cântăreţi de la Mănăstirea Dobruşa şi apoi Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica. A absolvit la Bucureşti Facultatea de Teologie şi cea de Belle Arte. Destinul său spiritual avea să rămână definitiv legat de Bucureşti prin ocuparea Basarabiei de trupele sovietice şi înstrăinarea ei definitivă de România. Până la sfârşitul vieţii îi corecta pe cei care vorbeau de Republica Moldova spunând că nu există Republica Moldova, există România, Basarabia e în România...
Era durerea unui om care luptase contra comunismului la fel de discret precum trăise. Spun că luptase nu pentru că se implicase în mişcări care să dorească răsturnarea regimului. Cu toate că puterea comunistă de la Bucureşti asta i-a pus în cârcă atunci când l-a arestat în iunie 1958. Nu ştiu ca în timpul procesului să fi luat atitudine, să fi demascat mascarada judiciară care i se înscenase lui şi prietenilor lui. A socotit firesc să meargă în închisoare şi să îl trăiască acolo pe Hristos. Peste ani avea să spună: „Ne-au luat, pe mine şi pe alţi câţiva prieteni şi ne-au dus în câteva locuri în care... ne-au păzit. Până la urmă a fost bine şi acolo. Ne rugam, săvârşeam uneori Sfânta Liturghie, era ca la mănăstire.” Atât. Deşi i am luat interviuri în repetate rânduri, nu am reuşit vreodată să îl fac să vorbească despre condiţiile grele de detenţie, despre torturi sau despre cruzimea gardienilor. Nu numai că îi iertase pe toţi, dar nici măcar nu îi osândea pentru ceea ce făcuseră. Se uita întotdeauna senin peste trecut, şi vorbea cu drag de întâlnirile Rugului Aprins care îl duseseră în puşcărie. Pe el şi pe părinţii Daniil Tudor, Benedict Ghiuş, Roman Braga, Adrian Făgeţeanu, Dumitru Stăniloae, împreună cu poetul Vasile Voiculescu, Profesorul Alexandru Mironescu şi alţii. Cu toţii fuseseră vinovaţi că se întâlneau, monahi şi intelectuali la Mănăstirea Antim din Bucureşti pentru rugăciune şi discuţii. Dar cum vor¬beau despre Dumnezeu... erau incomozi. La fel ca şi duhovnicul lor, Părintele Ivan Kulîghin, care a sfârşit în temniţele ¬ruseşti.
După eliberarea din iulie 1964, părintele Sofian s-a întors şi a rămas la Mănăstirea Antim din Bucureşti. A pictat. Pe lemn, pe ziduri.
Mănăstirile Deir El Harf din Liban, Dealu, Agapia Veche... amintesc de pictorul de biserici. Despre oamenii pe care i-a pictat poate spune doar Dumnezeu şi cei în care a reîntregit chipul Lui. De vor fi mulţi sau puţini, nu este atât de important. Important este să medităm la exemplul vieţii lui discrete, scursă aproape sfios, şi să încercăm să îl urmăm. Asta pentru că, obişnuia adeseori să spună: „Dacă vom fi smeriţi şi ¬blânzi, vom afla odihna sufletelor noastre, căci aşa ne-a învăţat Mântuitorul”.

 

Rugul Aprins

La finele anului 1945 la Antim ia naştere mişcarea „Rugul Aprins”, axată pe spiritualitatea isihastă a rugăciunii inimii. Sufletul acestei mişcări este părintele Daniil (Sandu) Tudor, însă părintele spiritual, Bătrânul, este un călugăr rus, Ivan Kulîghin, venit de la Mănăstirea Optina, fugit din calea prigoanei comuniste, un monah care gustase din taina rugăciunii neîncetate. În sălile mari al palatului sinodal, devenite neîncăpătoare, aveau loc conferinţe şi dialoguri la care participau preoţi, călugări, studenţi, intelec¬tuali, profesori universi¬tari sau simpli credincioşi. Temele se întâlneau în acelaşi punct al rugăciunii lui Iisus, al comuniunii cu Duhul Sfânt. Autorităţile comuniste nu au permis, însă, existenţa unei astfel de lucrări. În 1949 are loc procesul „Rugului Aprins” în care sunt condamnaţi la ani grei de închisoare susţinătorii mişcării: pă¬rinţii Daniil Tudor, Adrian Făgeţeanu, Roman Braga, Felix Dubneac, Sofian Boghiu, poeţii Vasile Voiculescu şi Paul Sterian, compozitorul Paul Con¬stantinescu, profesorul Ale¬xandru Mironescu.

(sursa: www.revistalumeacredintei.ro)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Mănăstirea Antim, o oază în pustiul Bucureştiului.

Comentarii