Mens sana in corpore sano (minte sănătoasă în corp sănătos), acest dicton latin care a străbătut două milenii este , în ziua de azi, un deziderat al întregii omeniri.
Din păcate, în societatea modernă, ritmul zilelor încărcate de tot felul de probleme, diferitele tipuri de stres, alimentaţia cvasi-sintetică, medicamentele, sedentarismul şi multe altele afectează un număr tot mai mare de oameni.
Bolile mintale “bântuie” prin toate decadele de vârstă, tineri şi bătrâni au din ce în ce mai multă nevoie de psihiatru, psiholog şi medicaţie specifică.
Şi tot din păcate, “autismul social” al mileniului III însingurează oamenii, care devin din ce în ce mai egoişti, mai nepăsători faţă de suferinţele celor din jur, chiar dacă fac parte din propriile familii.

 

S-au debarasat de oile lor negre

Sărbătorile Pascale ne-au demonstrat, dacă mai era nevoie, că nu le-au adus lumina şi căldura milei creştine ce ar fi trebuit să-i facă mai buni, mai înţelegători, faţă de semenii lor aflaţi în instituţiile de protecţie socială.
“Acasă” va avea întotdeauna aceeaşi rezonanţă dureroasă în inimile celor care, de ani şi ani, nu au mai fost acasă. Mirosul casei curate şi al cozonacilor, policromia veselă a ouălor, cadourile Iepuraşului ascunse cu grijă, lumânările aprinse în noapte Învierii, toate la un loc sunt bucurii simple dar unice, pe care unii bolnavi nu şi le mai amintesc sau, inconştient, refuză să şi le amintească. Dor prea tare, iar ei au atâta şi atâta durere în suflet. Puţine, mult prea puţine familii, şi-au luat acasă, de Paşte, rudele bolnave, “oile lor negre”, de care s-au debarasat cu mulţi ani în urmă, sau doar de câteva luni.
Şi-au impus să-i uite. Şi i-au uitat dar n-au uitat, în schimb, să ţină post, să se roage pentru sănătate şi belşug, să-şi petreacă în tihnă zilele de sărbătoare.
Copiii, fraţii, părinţii, cei care au făcut parte din casa, viaţa şi gândurile lor, au fost lăsaţi de izbelişte.
Îşi aduc aminte de ei când au nevoie de semnarea unor acte în urma cărora, din nou, cei bolnavi sunt perdanţii sorţii. Rămân fără case, fără pământ, fără un punct de sprijin.

 

Renegaţi de propriile familii

Noi îi pregătim, prin programele de recuperare, pentru reintegrare socio-familială. Sună corect şi frumos. Atât. Realitatea este urâtă şi, din nefericire, în ultimii douăzeci de ani nu s-a schimbat. Propriile familii îi reneagă şi nu sunt dispuse la nici cel mai mic efort, pentru a-i reprimi, chiar şi temporar, acasă.
“Aplatizarea afectivă”, întâlnită în schizofrenie, este prezentă în societatea de azi, considerată a fi normală, democratică, acordând şanse egale la viaţă, la unica existenţă pe Pământ. Nu au sentimente pentru cei aflaţi în suferinţă, care şi ei sunt tot oameni, sunt de-un neam şi de-un sânge. În extrem de multe cazuri nu-i vina lor că sunt aşa. Ba, mai mult, din varii motive, genitorii sau rudele colaterale poartă vina handicapului cu care s-au născut sau care a apărut în timp.
Ei nu au înţelegere iar noi, cei care trebuie să-i sprijinim, să-i înţelegem şi să-i ajutăm, nu avem legi care să ne sprijine, legi care să responsabilizeze familia şi comunitatea din care provin, să-şi asume şi problemele de sănătate ale celor apropiaţi, care au devenit din ce în ce mai îndepărtaţi. Ei sunt acolo, în Centre, îi “ţine” Statul şi-i de-ajuns. Nu, nu-i de-ajuns.

 

Nu trebuie lăsaţi în întuneric!

Nu trebuie să uite că, înainte de a fi persoane cu handicap, sunt persoane bolnave, aşa cum sunt bolnavii de inimă, de rinichi, de ficat. Dacă boala le-a întunecat mintea, nu trebuie lăsaţi în întuneric, mai ales că există perioade (chiar de ani de zile) când şi pentru ei răsare, în fiecare zi, soarele, şi pentru ei înfloresc, primăvara, copacii.
Demersul nostru ar putea avea soarta vorbelor rostite de către Moise. Vorbe rostite în pustiu. Dar dacă cele înşiruite până acum ajung măcar la inima cuiva, schimbându-i gândurile şi făcându-l sa înţeleagă ce am dorit noi să înţeleagă, înseamnă că sămânţa unei fapte bune va rodi frumos şi bucuria se va citi în ochii cuiva.
Oricum, noi cei care gândim şi simţim aşa cum am scris aceste rânduri, vă dorim sănătate că, vorba românului, e mai bună decât toate. Nimeni nu-şi cunoaşte viitorul, nimeni nu ştie ce va fi mâine, peste zece ani, sau la bătrâneţe. Fiţi buni şi înţelegători pentru că timpul tace şi trece. Trece repede. Faceţi ceva pentru bolnavii voştri, vinovaţi fără vină!

Şef serviciu protecţie de tip rezidenţial persoane adulte
Dr. Mariana TIGHINEANU

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Nu vă uitaţi bolnavii!.

Comentarii