Păcatul este descris în Biblie ca încălcarea Legii lui Dumnezeu (1 Ioan 3:4) şi ca răzvrătire împotriva lui Dumnezeu (Deuteronom 9:7; Iosua 1:18). Păcatul îşi are originile în Lucifer, “steaua strălucitoare, fiul dimineţii”, cel mai frumos şi mai puternic dintre îngeri. El a dorit să fie mai presus de Dumnezeu şi acest lucru a condus la căderea sa din cer şi astfel la naşterea păcatului (Isaia 14:12-15). Redenumit Satan, el a introdus păcatul în rasa umană în Gradina Edenului, acolo unde i-a ispitit pe Adam şi Eva cu aceeaşi atracţie: “veţi fi ca Dumnezeu”. Geneza 3 descrie actul lor de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. De la acel moment, păcatul s-a transmis din generaţie în generaţie la toată omenirea şi noi, ca descendenţi ai lui Adam, am moştenit păcatul de la el. Romani 5:12 ne spune că prin Adam, păcatul a intrat în lume şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, întrucât “plata păcatului este moartea” (Romani 6:23).

*

Prin Adam, înclinaţia inerentă către păcat a trecut asupra întregii rase umane şi astfel toţi oamenii au devenit păcătoşi prin natura lor. Atunci când Adam a păcătuit, fiinţa lui interioară a fost transformată de păcatul său de răzvrătire, aducând asupra lui moartea spirituală şi depravarea morală care aveau să se transmită tuturor celor care s-au născut după el. Oamenii au devenit astfel păcătoşi nu pentru că ar fi păcătuit, ci ei au păcătuit pentru că s-au născut cu o natură păcătoasă, s-au născut păcătoşi. Această condiţie umană este cunoscută sub expresia de “păcat moştenit”. La fel cum noi moştenim anumite caracteristici fizice de la părinţii noştri, la fel moştenim naturi pline de păcat de la Adam. Regele David îşi deplângea natura umană decăzută în Psalmul 51:5 spunând: “Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.”

*

O altă categorie de păcat este cel cunoscut sub expresia de “păcat imputat”. Expresia “imputat” tradusă din limba greacă este adesea utilizată în definirea unor aspecte financiare şi legale şi are sensul de a lua ceva ce aparţine unei persoane. Înainte ca Legea lui Moiese să fie dată poporului Israel, păcatul nu era imputat oamenilor, deşi ei erau totuşi păcătoşi prin moştenire. După ce a fost dată Legea, păcatele comise prin încălcarea Legii au fost imputate oamenilor (Romani 5:13). Chiar şi înainte ca încălcările Legii să fi fost imputate oamenilor, pedeapsa definitorie pentru păcat (moartea) s-a aplicat tuturor (Romani 5:14). Toţi oamenii, de la Adam la Moise, au cunoscut moartea, nu în mod necesar ca rezultat al faptelor lor împotriva Legii Mozaice (pe care nu o primiseră), ci mai degrabă ca urmare a naturii lor păcătoase moştenite. După Moise, oamenii au murit atât datorită naturii păcătoase moştenite de la Adam cât şi datorită păcatelor imputate rezultate din încălcarea Legii lui Dumnezeu.

*

Dumnezeu a folosit principiul imputării pentru binele oamenilor atunci când a pus păcatele imputate oamenilor în contul Domnului Iisus Hristos, care a plătit pedeapsa pentru toate aceste păcate prin moartea Lui pe cruce. Prin imputarea păcatelor noastre lui Iisus, Dumnezeu L-a tratat pe Iisus ca şi cum ar fi fost un păcătos, deşi El nu a fost, şi a făcut ca El să moară pentru păcatele tuturor celor care vor crede în El. Este important să înţelegem că păcatul a fost imputat lui Hristos, însă că Domnul Hristos nu moştenise păcatul originar al lui Adam. Astfel, Iisus a plătit pedeapsa pentru păcatele noastre, însă El nu a fost niciodată păcătos. Natura Lui pură şi perfectă a rămas neatinsă de păcat. El a fost tratat ca şi cum ar fi fost vinovat de toate păcatele comise vreodată de către toţi cei care au crezut în El, cu toate că El nu a săvârşit nici unul dintre aceste păcate. În schimb, Dumnezeu a imputat neprihănirea lui Hristos credincioşilor şi a pus astfel în contul acestora dreptatea Lui, tot astfel cum păcatele noastre au fost puse în contul Lui (2 Corinteni 5:21).

*

Păcatul personal este acela care este comis în fiecare zi de către fiecare dintre fiinţele umane. Pentru că toţi moştenim natura păcătoasă de la Adam, toţi săvârşim păcate individuale, personale – de orice fel, de la minciuni aparent nevinovate până la crimă. Aceia care nu şi-au pus credinţa lor în Domnul Iisus Hristos vor trebui să plătească personal pedeapsa pentru păcatele lor personale, pentru păcatele imputate şi pentru cele moştenite. Prin contrast, cei credincioşi în jertfa lui Hristos au fost eliberaţi de pedeapsa eternă a păcatului (iadul şi moartea spirituală). Astfel, acum cei credincioşi pot alege să săvârşească sau nu păcate personale, pentru că acum au puterea de a se împotrivi ispitelor prin Duhul Sfânt care locuieşte în ei, care îi sfinţeşte şi care îi convinge de păcate, atunci când ele sunt comise (Romani 8:9-11). Odată ce ne mărturisim păcatele lui Dumnezeu şi Îi cerem iertare pentru ele cu sinceritate, relaţia noastră de comuniune cu El este restabilită - “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

*

Păcatele moştenite, cele imputate şi cele personale – toate au fost purtate de Domnul Iisus Hristos la cruce, astfel încât acum “În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Efeseni 1:7).

(gotquestions.org)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Care este definiţia păcatului?.

Comentarii