Harul lucrător (actual) este o influenţă provizorie, supranaturală, a lui Dumnezeu, asupra puterilor sufleteşti ale omului, cu scopul de a-l îndemna la un act rânduit spre mântuire. Harul lucrător iluminează raţiunea şi întăreşte voinţa, lăuntric şi nemijlocit.

Potrivit Apostolului Pavel, omul, de la natură, nu este în stare nici măcar să gândească ceva legat de mântuirea veşnică: "Nu că de la noi înşine suntem destoinici să cugetăm ceva ca de la noi înşine, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu" (2 Cor 3, 5). Capacitatea de a cugeta la mântuire vine de la Dumnezeu, care luminează raţiunea: "Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a dat creşterea. Astfel nici cel care sădeşte nu e ceva, nici cel care udă, ci numai Dumnezeu, care dă creşterea" (1 Cor 3, 6-7).

Există o lucrare supranaturală a lui Dumnezeu asupra puterilor sufleteşti, care precede hotărârea liberă a voinţei (harul prevenitor): "Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă va auzi cineva glasul meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine" (Ap 3, 20); "Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis" (In 6, 44).

Altă lucrare supranaturală însoţeşte actul liber al voinţei omului (harul consecutiv): "Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt şi harul lui pentru mine nu a fost zadarnic, ci am trudit mai mult decât ei toţi; totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine" (1 Cor 15, 10).

 

Necesitatea harului lucrător

Pentru fiecare act de mântuire este absolut necesar harul supranatural lăuntric al lui Dumnezeu. De asemenea, harul supranatural lăuntric este absolut necesar la începutul credinţei şi al mântuirii. Şi un om îndreptăţit are nevoie de harul lucrător, pentru săvârşirea de acte de mântuire. Un om îndreptăţit nu poate, fără ajutorul special al lui Dumnezeu, să stăruie până la sfârşit în dreptatea dobândită. Un om îndreptăţit nu este în stare, fără un privilegiu deosebit al harului lui Dumnezeu, să evite în decursul întregii vieţi orice păcat, chiar uşoare.

Omul, chiar în starea de păcat, căzută, prin puterea lui naturală de cunoaştere, poate recunoaşte adevăruri religioase şi morale. Pentru săvârşirea unei fapte bune din punct de vedere moral nu este nevoie de harul sfinţitor nici de harul credinţei, nici de harul lucrător. Însă, în starea naturii decăzute, fără Revelaţia supranaturală, omul este în imposibilitate morală de a recunoaşte toate adevărurile naturale religioase şi morale, lesne, cu certitudine puternică şi fără amestecul unor erori. De asemenea, în starea naturii decăzute, fără harul tămăduitor (lat. gratia sanans), omul este în imposibilitatea morală de a împlini vreme îndelungată întreaga lege morală şi de a depăşi toate ispitele grele.

(Sursa: http://ro.wikipedia.org)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Natura harului lucrător.

Comentarii