„Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut”
Ştiinţa îşi impune viziunea ei asupra lucrurilor văzute, verificabile, şi mă obligă să o accept. Eu nu pot să neg existenţa unui vierme din pământ, nici a unui virus, dar pot să neg existenţa lui Dumnezeu. Aceasta pentru că, după Sfântul Apostol Pavel, „credinţa este vederea lucrurilor care nu se văd”. Ea transcende ordinea necesităţii. „Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut” vrea să spună: cei ce au crezut fără să fie obligaţi, forţaţi sau constrânşi să o facă.
Credinţa apare astfel ca o depăşire a raţiunii, comandată de raţiunea însăşi, atunci când ea a ajuns la limita sa.
Credinţa zice: „Dă unica ta raţiune (logos) şi primeşte în schimb Logos-ul”. Ea este o transcendenţă către evidenţă, către realitatea ascunsă care se revelează. Experienţa ei înseamnă deodată şi revelaţia ei. Ea suprimă orice demonstraţie, orice imediat, orice noţiune abstractă despre Dumnezeu şi face îndată prezent pe acest Cineva, Care este Cel mai intim cunoscut.
Insuficienţa dovezilor de existenţă a lui Dumnezeu se explică prin faptul fundamental că numai Dumnezeu este criteriul adevărului Său, numai Dumnezeu este argumentul existenţei Sale. În orice cugetare despre Dumnezeu, El Însuşi este Cel Care Se gândeşte pe Sine în spiritul uman. De aceea, nu se poate proba nimic în mod raţional, nici nu converteşti pe cineva prin argumente, căci niciodată nu se poate face aceasta în locul lui Dumnezeu, nu-L poţi supune pe Dumnezeu logicii demonstraţiilor, nici să-L închizi într-o înlănţuire cauzală.
Dacă Dumnezeu este singurul argument al existenţei Sale, credinţa nu se inventează, ea este un dar, iar omul trebuie să mărturisească această natură împărătească, gratuită a credinţei sale, căci credinţa este dată tuturor pentru ca Dumnezeu să poată lucra cu planul Său în orice suflet uman.
(Paul EVDOKIMOV, Vârstele vieţii spirituale, Editura Christiana, Bucureşti, 2003).