Îngenuncherea în lăcaşul de cult, însoţită de cele mai multe ori de metanii, este o formă de cinstire a lui Dumnezeu şi de exprimare a sentimentului nostru de respect, smerenie şi supunere faţă de EI. Prosternarea în faţa lui Dumnezeu, ca expresie a cinstirii Lui, este un act de cult. Îngenuncherea este foarte mult practicată în viaţa credincioşilor de rând, dar în mod cu totul deosebit în practica vieţuitorilor din mănăstiri. Credincioşii îngenunchează în biserică chiar din momentul în care intră în ea şi îşi rostesc rugăciunile în faţa sfintelor icoane, a Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a sfinţilor. După aceea, îngenunchează la diferite momente din timpul slujbei şi mai ales la Sfânta Liturghie, atunci când se citeşte Sfânta Evanghelie, la vohodul mic, adică ieşirea cu Sf. Evanghelie, la vohodul cel mare sau ieşirea cu cinstitele daruri, la rostirea Crezului, în timpul epiclezei sau al rugăciunii de transformare a darurilor de pâine şi de vin în Trupul şi Sângele Domnului, în timpul cântării sau rostirii rugăciunii Tatăl nostru şi în alte momente din slujbele divine.

 

Închinăciune

Metaniile sunt plecări ale genunchilor şi ale corpului mai mult sau mai puţin până la pământ ca semn că iubim pe Dumnezeu şi ne pocăim de păcatele făcute. Se numeşte închinăciune sau metanie mică plecarea corpului până ce mâna ajunge la pământ, iar metanie mare se numeşte îngenuncherea şi plecarea capului până ce fruntea atinge pământul. Căderea cu faţa la pământ este cea mai adâncă închinăciune şi metanie (Matei 26;39). Sufletul îşi aduce prinosul său prin rugăciune, iar trupul îşi aduce darul său prin mişcări evlavioase: îngenuncheri, închinăciuni şi metanii, deoarece şi el va fi preaslăvit la învierea cea din morţi. Canonul 91 al Sf. Vasile cel Mare zice: „Prin fiecare plecare de genunchi şi ridicare, arătăm cu fapta că prin păcat am căzut la pământ şi că prin iubirea de oameni a Celui ce ne-a zidit am fost chemaţi întâi la cer”.

 

Sunt zile în care nu se fac metanii

Metaniile care însoţesc îngenuncherea sunt o formă de exprimare a stării de pocăinţă şi constituie şi ele un act de cult. Ele sunt o îndeletnicire permanentă a călugărilor, dar şi a credincioşilor mai zeloşi şi se practică mai ales în perioada Postului Mare când sunt indicate chiar de cărţile de cult sau rânduielile liturgice, însoţind momente importante din timpul slujbelor sau rostirea diferitelor rugăciuni, aşa cum este, de exemplu, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, "Doamne şi stăpânul vieţii mele". în privinţa îngenuncherii sau a facerii de metanii, canoanele şi rânduielile tipiconale fac precizări importante, arătând când trebuie şi mai ales când nu trebuie să îngenunchem. Între acestea intră şi cele legate de ziua de duminică. Astfel, canoanele: 20 al Sinodului I ecumenic, 66 al Sinodului Trulan, 15 al Sf. Petru al Alexandriei şi 91 al Sfântului Vasile cel Mare, ca şi Tipicul cel Mare la capitolul 2, pag. 7, preluate apoi de Liturghier, interzic îngenuncherea şi mai ales metaniile, atât pentru preot, cât şi pentru credincioşi, în zi de duminică. De aici, unii credincioşi au tras concluzia că duminica, îngenuncherile şi metaniile nu trebuie practicate şi privesc cu ochi critici pe acei care le fac.

(sursa: www.parohiamacin4.org)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Metaniile şi îngenuncherile.

Comentarii