Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Recent, celebrul profesor doctor Eugen Târcoveanu, de la Facultatea de Medicină din Iaşi, şeful Clinicii I Chirurgie de la Spitalul Universitar „Sfântul Spiridon” din Iaşi, a cărui lucrare monografică a fost publicată nu demult sub titlul „Epitropia Sfântul Spiridon Iaşi”, aflând de strădania mea de a organiza un Muzeu Etnografic şi Ecumenic în Pătrăuţii Sucevei, mi-a dăruit o carte tipărită cu litere chirilice în tipografia pitarului Constantin Pencovici din Bucureşti, în anul 1839.
Volumul „Datoriile omului creştin” este scris de paharnicul Simeon Marcovici, un vrednic traducător paşoptist din limbile engleză şi franceză. Istoria literaturii române, vol. II, apărută la editura Academiei RSR (1968), pomeneşte câteva traduceri realizate de către autorul nostru („Nopţile lui Young”, „Viaţa contelui de Cammini”, „Istoria lui Gil Blas” etc.), însă nu menţionează lucrarea găsită de noi.
Valoarea cărţii sporeşte şi mai mult, dacă adăugăm faptul că aceasta fusese destinată ca premiu viitorului poet George Creţianu, elev al Colegiului „Sf. Sava” din Bucureşti, de către însuşi Petrache Poenaru, profesor la şcoala amintită şi director al „Şcoalelor Naţionale”, inventatorul tocului rezervor brevetat la Paris în 1827. (În Muzeul menţionat mai sus va fi expus şi stiloul cu numele inventatorului).
Revenind la obiectul cercetării noastre, trebuie să arătăm că lucrarea a fost dedicată „Mării Sale Prea Înălţatului şi prea luminatului Domn şi oblăduitor a toată ţara Rumânească Alexandru Dimitrie Ghica Voievod: Cavaler a mai multor ordine de întâiul clas şi celelalte, şi celelalte şi celelalte”.
În spiritul celui mai autentic luminism care punea la temelia progresului unei naţiuni cultura, autorul elogiază iniţiativa domnului de a înfiinţa mai multe şcoli în Ţara Românească: „Aţi binevoit a grăbi cu vreo câteva veacuri civilizaţia Rumâniei, şi aţi zis: sfâşiesă vălul ce apasă duhul ţăranului; luminează tot rumânul prin şcoale bine chibzuite şi aşezate în toate satele”.
Conţinutul lucrării propriu-zise dezvoltă, tot în spirit luminist, o filozofie morală şi practică, bazată pe învăţăturile biblice: „S-au luat de temeiu învăţăturile Testamentului Vechi şi Nou, fiindcă nu poate fi filosofie mai înaltă şi mai luminoasă decât povăţuirile acestor scrieri sfinte care, în curgere de atâtea veacuri, au rămas nebântuite şi au supus întunerecul neştiinţei şi al păgânătăţii, triumfând asupra goanelor şi a cumplitelor războaie ce s-au pornit asuprăle”.
Numai cunoscând şi punând în practică astfel de idei, popoarele vor dobândi credinţa şi virtutea care le asigură existenţa şi în cele din urmă, vor atinge treapta cea mai înaltă a înţelepciunii şi adevărata fericire: „Ce dar trebuie să facem ca să fim fericiţi? Să ne păstrăm inima curată şi cugetul nevătămat, să lucrăm fapte bune, să ne mulţumim pe starea noastră, sârguindu-ne a o îmbunătăţi prin mijloace cinstite, şi să fim cucernici, adecă să avem credinţă adevărată în Dumnezeu şi virtute nefăţarnică. Acestea sunt temeiurile fericirii domestice şi obşteşti. Vedeţi că câte naţii au fost însufleţite de aceste două mântuitoare sentimenturi, au înflorit şi s-au bucurat de o statornică fericire, iar acelea care s-au depărtat de dânsele, curând sau târziu s-au făcut, pe de o parte pradă şi batjocură vrăjmaşilor, iar pe de altă, de povară loruşi”.
Spre o mai deplină edificare a substanţei acestei cărţi, cităm titlurile câtorva capitole: „Meşteşugul”, „Iconomia cea rea”, „Botezul”, „Plugarul”, „Meşterul”, „Jertfirea pentru binele obştesc”, „Patria suferitoare”, „Puterea rugăciunii”, „Credinţa şi faptele”, „Unirea”, etc.
Lectorul va fi surprins citind într-o carte apărută în anul 1839, unele reflecţii pe care nici contemporaneitatea nu poate să le neglijeze: „Neunirea unui norod este totdeauna semnul premergător al desăvârşitei sale căderi”.
