Rugăciunea nu este o lucrare care se face o singură dată sau cu întreruperi, ci e o stare continuă şi neîntreruptă a duhului, aşa cum sunt continue şi neîntrerupte respiraţia şi pulsaţia inimii.

Trebuie să ne ostenim nepotoliţi în rugăciune, căutând cu râvnă să ajungem, ca la un pământ al făgăduinţei, la arderea duhului, luând aminte cu trezvie la Dumnezeu.

Osteneşte-te în rugăciune şi, rugându-te pentru toate, roagă-te în primul rând pentru acest hotar prea înalt al rugăciunii care este arderea duhului, şi vei primi negreşit ceea ce cauţi.

Să nu credeţi că aici se are în vedere vreo stare cu neputinţă de atins pentru oamenii înconjuraţi de treburi lumeşti: nu - ea este, bineînţeles, o stare înaltă, însă de ajuns poate ajunge la ea oricine. Fiecare simte câteodată în timpul rugăciunii un şuvoi de căldură şi de osârdie, când sufletul, dezlipindu-se de toate, intră adânc în sine însuşi şi se roagă fierbinte lui Dumnezeu. Tocmai această pogorâre a duhului de rugăciune, ca să zicem aşa, ce are loc câteodată trebuie adusă la treapta de stare statornică: atunci va fi atins hotarul rugăciunii.

Mijlocul de a face aceasta e osteneală rugăciunii. Când se freacă lemn de lemn, ele se încălzesc şi dau naştere focului. Şi când sufletul este frecat de osteneala rugăciunii va sfârşi prin a da naştere focului rugăciunii.

Osteneala rugăciunii alcătuieşte cuvenita săvârşire a două feluri de rugăciune, aducând omului săvârşirea evlavioasă, cu luare-aminte şi cu simţire, a obişnuitelor rugăciuni, deprinderea sufletului de a se înălţa către Dumnezeu prin cugetarea la El şi dese strigări din inimă către Dumnezeu.

Ne rugăm dimineaţa şi seara, însă răstimpul dintre dimineaţă şi seară este mare. Dacă numai atunci stăm de vorbă cu Dumnezeu, chiar dacă ne-am ruga cu osârdie, ziua sau noaptea ne vom răspândi iar, şi la vremea rugăciunii sufletul va deveni din nou rece şi pustiu, ca mai înainte. Chiar de te vei ruga din nou cu osârdie, ce folos, dacă iar te vei răci şi împrăştia? Asta înseamnă să zideşti şi să strici, iar să zideşti şi iar să strici: osteneală şi atât.

Dar dacă ne vom pune legea nu numai de a săvârşi dimineaţa şi seara pravilă de rugăciune cu luare-aminte şi cu simţire, ci, pe lângă asta, de a te exersa zilnic în cugetarea la cele dumnezeieşti, să întorci spre slava lui Dumnezeu fiecare lucru pe care îl faci şi să strigi deseori câtre El din adâncul inimii prin fraze scurte de rugăciune - dacă vom face asta, zic, vom umple îndelungatul răstimp dintre rugăciunea de dimineaţă şi cea de seară şi invers cu dese rugăciuni către Dumnezeu.

Deşi aceasta nu va fi rugăciune neîncetată, va fi o rugăciune foarte des repetată, care cu cât va fi mai deasă, cu atât se va apropia mai mult de cea neîncetată. În orice caz, osteneala aceasta face trecerea la aceasta din urmă, ca latura neapărat trebuincioasă a ei”.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Osteneala rugăciunii.

Comentarii