Malanca
Malanca nu este altceva decât denumirea slavă a cetelor organizate de mascaţi la Anul Nou, denumire întâlnită nu numai în satele ce ţin sărbătorile pe stil vechi (în special în cele huţăneşti sau cu populaţie ucraineană), ci şi în multe sate care au trecut la noul stil. În spaţiul bucovinean, dar şi în cel moldovenesc, malanca este adesea, în acelaşi timp, diferită de la un loc la altul: colinda propriu-zisă, joc dramatic cu măşti, teatru popular, formă particulară de ceată de colindători-urători, având un repertoriu bine definit.
Ipostaza de colindă la Anul Nou în satele pe stil vechi este uşor perceptibilă dacă analizăm textele. Ipostaza de joc dramatic este o apariţie ceva mai târzie (secolul al XIX-lea), aici malanca identificându-se cu alaiul caprei, al ursului, al jocului personajelor antropomorfe sau chiar al plugului mare. Amintim că, de multe ori, în cadrul malancei, pe lângă personajele bine definite: ursul, capra, ţiganii, dracii, ofiţerii, mirele-mireasa, moşul baba etc., mai figurează şi un personaj feminin numit mălăncuţa, interpretat în travesti de un băiat, personaj destinat să verifice curăţenia şi ordinea din casele cu fete de măritat; prin gesturi şi vorbe, acest personaj produce mare haz, înveselind pe cei din casă.
Malanca are acelaşi înţeles cu termenii de ceată din zona Sucevei, de turcă (Bosanci şi Ruşii Mănăstioarei), partia din zona Humorului şi Câmpulungului, de horă pe valea Bistriţei, sau, mai departe, de rândul din zona Vasluiului sau de crilă din ţinutul montan al Vrancei.
Prin tot ceea ce cuprinde (scenariu, recuzită, personaje, joc dramatic), malanca păstrată în satele pe stil vechi este total asimilată formaţiilor (grupurilor) de colindători-urători de pe întreg spaţiul etnocultural bucovinean, confirmând totodată, în plus, integrarea deplină a populaţiei de etnie slavă în zonele de adopţie etnică.
Vasilca
Vasilca era cândva un obicei agrar reprezentând jertfa grâului în ipostază zoomorfă a porcului sacrificat ritual, un obicei structurat după modelul colindelor, practicat în ajunul Anului Nou (pe stilul vechi), ce s-a menţinut şi după 1924 în satele cu stilişti, fiind viu până în preajma celui de al doilea război mondial.
În obiceiul Vasilcăi, masca ursului, caprei sau a cerbului era înlocuită cu capul porcului jertfit şi împodobit cu mărgele, inele, flori şi panglici multicolore, capul porcului fiind aşezat pe o tavă. Acest obicei simboliza o divinitate mito-logică care murea şi învia la pragul de trecere dintre ani, obicei ce cuprindea mai multe faze: expunerea substitutului divinităţii (capul porcului împodobit) într-un loc vizibil, colindatul propriu-zis, apoi jocul mascaţilor în jurul acestuia. Acest obicei este încă prezent, dar destul de insular, fiind pe cale de dispariţie, doar în sudul României.