1. Dacă suntem mulţumiţi de noi înşine, rugăciunea să fie ceea ce ar trebuie să fie: erupţia unui vulcan. Trebuie să păstrăm, în acelaşi timp, un elan foarte puternic spre Dumnezeu şi conştiinţa insuficienţei şi sărăciei noastre.
 
2. Într-o societate, unde fiecare se imaginează fiind primul, nimeni nu progresează. În schimb, dacă ne considerăm întotdeauna ultimul, întâlnirea cu aproapele devine de fiecare dată prilejul unui folos şi al unui spor duhovnicesc.
 
3. Să ne smerim continuu: iată lucrarea noastră! Domnul a spus: Cel ce se smereşte se va înălţa. Doar Dumnezeu singur poate să înalţe.
 
4. Problema vieţii cotidiene este, ascetic vorbind, legată de frica de Dumnezeu. Aceasta este un dar extrem de preţios. Prin ea cerem lui Dumnezeu să ne povăţuiască în viaţa de zi cu zi, în fiecare clipă. Printr-o acţiune a harului care scapă logicii noastre, intrăm pe nesimţite în libertatea copiilor lui Dumnezeu. Să rămânem în fiecare moment în frica de Dumnezeu. Astfel, vom ajunge să slujim pe semenii noştri şi să lucrăm la mântuirea noastră.
 
5. Nu încetaţi, în fiecare zi, să-L rugaţi pe Dumnezeu să vă Dăruiască Duhul Sfânt, harul pentru a împlini şi a ne însuşi poruncile lui Hristos, până ce ele devin a doua natură. Scopul final este ca mintea noastră să se găsească mereu unită cu inima. Această unire a inimii şi a minţii este chiar locul rugăciunii.
 
6. Practic, cel mai adesea, stând aşezaţi rostim rugăciunea fără glas, în locul inimii. La început, trebuie să legăm rugăciunea de respiraţie. Când inspirăm, spunem: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu". Apoi, cu expiraţie, spunem: "miluieşte-mă". Ne concentrăm toată atenţia asupra numelui lui Hristos şi asupra cuvântului "miluieşte-mă". Să nu acceptăm nici un alt gând. La început, acest act, în aparenţă atât de simplu, este dificil; în loc să fim liniştiţi, luptăm. Totuşi, puţin câte puţin, ne obişnuim să ne păstrăm atenţia pe locul cel mai înalt al inimii. Ne vom obişnui treptat cu rugăciunea.
 
7. Când începem să rostim numele lui Hristos, o mulţime de "gânduri" ne învăluie. De îndată ce rugăciunea se termină, atacul dispare. Ieşim cu sufletul eliberat, atunci când, în timpul rugăciunii, "gândurile" ne asaltează. Rugăciunea dezvăluie patimile care sînt în noi. Aceste atacuri dezvăluie, de obicei, conţinutul fiinţei noastre. În momentul rugăciunii, noi luptăm cu toate aceste imagini, cu toate aceste patimi şi griji pentru a rosti numele lui Hristos cu o minte curată.
 
8. Dacă simţim o anumită antipatie faţă de cineva, cel mai bine este să nu ne gândim nici la chipul acestei persoane, nici la cauza acestei uri, ci să ne rugăm independent de toate acestea. Prin această lucrare interioară, putem să trecem peste antipatia noastră, să refuzăm imaginea născută din patimile noastre.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Sfaturi creştine: Să ne smerim continuu.

Comentarii