În Vechiul Testament, căinţa este întruchipată de regele David in Psalmul 50: „Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta”, şi de profetul Ioan Botezătorul: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3,2).
b) Mărturisirea păcatelor înaintea preotului, adică apelul la Biserică de a fi iertat şi de a fi reprimit în comuniune. Este momentul în care credinciosul îşi recunoaşte nevrednicia sa: „Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău”, se adresează fiul risipitor Tatălui său (Luca 15,21).
În biserica primară, mărturisirea era publică, în semn de împăcare cu întreaga comunitate, iar cazurile grave erau aduse la cunoştinţă episcopului. Cu timpul, mărturisirea şi-a pierdut aspectul ei public, dobândind un caracter personal. În caz de necesitate, este permisă mărturisirea generală. Căinţa şi mărturisirea păcatelor sunt condiţii personale indispensabile ale iertării, dar harul iertării păcatelor se împărtăşeşte prin rugăciunea de dezlegare a preotului de la sfârşitul Spovedaniei.
c) Rugăciunea de iertare şi de dezlegare a preotului, prin punerea mâinii pe epitrahilul aşezat pe capul celui ce se spovedeşte. Dezlegarea sau „cuvântul împăcării” constituie realitatea obiectivă a Tainei spovedaniei, „pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi” (II Corinteni5,19). Ea nu are un caracter declarativ, ci de invocare deoarece preotul care rosteşte rugăciunea de iertare este „numai un martor”, pe când Hristos, Care stă nevăzut, primeşte de fapt mărturisirea.
(Pr. Daniel Vraciu, sursa: www.revistafelicia.ro)