Eu, de exemplu, ştiu că sunt un om de treabă. Dau „bună ziua” la toţi vecinii, dacă mă cheamă vreunul să car o mobilă, nu zic nu. Dacă văd că plouă afară, chem pe vecina să-şi strângă rufele. Mă străduiesc să fiu un om bun, chiar dacă, uneori, ca din senin, încep să răcnesc la nevastă că nu e gata masa;  sau la vreun şofer la semafor, că nu s-a mişcat repede. După izbucnirea asta, stau şi mă întreb? De unde nervii ăştia? Că eu mă ştiu om de treabă.

În aceste rânduri, cred că ne putem recunoaşte mulţi dintre noi. Suntem, în general, oameni cumsecade. Aşa am fost învăţaţi.  Şi totuşi, câteodată, vine câte-un val de mânie sau de invidie sau de răutate, pe care nu ni-l putem explica. Ce să fie asta? De unde vine?

Niscaiva desluşiri am primit din cartea unui părinte grec, Simeon Kraiopoulos, „Te cunoşti pe tine însuţi?”

Se pare că răspunsul la întrebarea asta este „nu”. De ce? Pentru că foarte puţin din interiorul nostru ne este accesibil, la prima vedere. „Omul, în opinia psihologiei contemporane, este alcătuit din trei straturi: conştientul, subconştientul şi inconştientul. Doar o zecime din om este conştient. Restul sunt necunoscute omului. Acolo există o mulţime de tendinţe lăuntrice. Deseori, tocmai aceste lucruri ascunse ne mână şi ne călăuzesc. Are mare însemnătate ce suntem mai în adânc.”

Înţelegem de aici că toate faptele, cuvintele, gândurile noastre pornesc din lăuntrul nostru. Ele reflectă ceea ce avem în interiorul nostru. Ceva pe care, în mare măsură, nu-l cunoaştem. Deci, dacă te enervezi fără motiv, e cazul să începi să faci „săpături”. S-ar putea ca lucrurile să nu stea atât de bine precum crezi.

Părintele Simeon ne spune că „problemele pornesc din structura omului şi sunt legate de atitudinea ce o va lua omul faţă de semenii săi. Sunt trei atitudini principale: mişcarea către oameni, mişcarea împotriva oamenilor şi mişcarea de îndepărtare de oameni.”

 

Ce înseamnă atitudinea faţă de semeni?

Mişcarea către oameni este acea ataşare bolnăvicioasă de cineva. O cunoaştem, cred, prea bine, mulţi dintre noi. Nu ne mai gândim dacă faptele noastre sunt bune, corecte. Ne gândim: oare ce va zice? Oare nu se va supăra? Dacă mă va părăsi? Aş face orice, numai să nu mă părăsească. Părintele Simeon vorbeşte de supunerea care nu eliberează: „prima însuşire a oamenilor care au fost loviţi de această boală este faptul că se conformează la ce spun ceilalţi, la ceea ce cer ceilalţi, la ceea ce caută ceilalţi.” În aceste condiţii, îţi pierzi libertatea. Nu mai eşti o fiinţă distinctă, liberă, vrednică de iubit. Ci una vrednică de milă.

A doua dintre atitudinile omului este mişcarea împotriva oamenilor. Dacă atunci când te înghionteşte cineva simţi automat cum te enervezi; dacă nu poti suporta să auzi că unora din jurul tău li s-au întâmplat lucruri bune; dacă vezi uşor cele rele la ceilalţi; dacă îţi vine să spui lucruri răutăcioase, care să-l rănească pe celălalt; la fel, s-ar putea să fie o problemă. E cazul să te mai gândeşti puţin.

A treia dintre atitudini, tot mai întâlnită în zilele noastre, e îndepărtarea de oameni. „Pe măsură ce omul creşte, primeşte diferite lovituri. Când nu cunoaşte modul potrivit de a înfrunta greutăţile, atunci este condus spre o stare bolnăvicioasă, spre închiderea în sine.” Cu siguranţă, cu toţii am pătimim multe de la ceilalţi în viaţă. În general, de la cei mai apropiaţi. Un prieten căruia i-ai împrumutat bani şi nu ţi i-a mai dat înapoi, o soţie care te-a părăsit când te-ai îmbolnăvit. Spune un scriitor rus: „Să iubeşti oamenii e cu neputinţă, şi totuşi este o datorie”.  E o datorie faţă de tine însuţi, în primul rând. Dacă te retragi, te declari un învins. Nu există viaţă decât împreună cu ceilalţi.

Cu oamenii, nu. Împotriva oamenilor, nu. Departe de oameni, tot nu. Şi atunci, care-i soluţia?

Soluţia este atitudinea corectă a sufletului. Spune părintele Simeon: „Problema este ce atitudine ia sufletul, sinele cel mai adânc al omului, faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de orice altă realitate”. Iar singura atitudine posibilă este una de iubire. „Omul care renaşte în Iisus Hristos, dar renaşte cu adevărat, renaşte din rădăcina lui, din adâncimea fiinţei lui, renaşte însăşi persoana lui; omul acesta îşi păstrează întreagă personalitatea lui, dar intră şi lesne în contact cu ceilalţi, de vreme ce iubirea adevărată funcţionează. Se luptă, suferă, osteneşte, dar în cele din urmă, învinge. Adică, înfruntă cu uşurinţă întâmplările pe care le întâlneşte în viaţă.”

Merită citită această carte. Orice pas spre cunoaşterea de sine este un pas spre adevărata libertate.

(Cartea „Te cunoşti pe tine însuţi?” a părintelui Simeon Kraiopoulos se  găseşte la Librăria „Sfântul Voievod Ştefan cel Mare” din Areni)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cine eşti?.

Comentarii