Astăzi, când lumea creştină de pretutindeni şi nu numai ea, ci şi celelalte confesiuni religioase tind să se adune sub un singur stindard, unele afirmaţii şi atitudini ale istoricilor ideilor religioase dobândesc, prin comparaţie, o fizionomie ciudată. Faptul se datorează atât temerii de a încălca dogmele cât şi lipsei unei înţelegeri mai largi a lucrurilor.

Astfel, marele cărturar şi om politic Andrei Şaguna, care a întemeiat societatea culturală „Astra”, a scris o remarcabilă „Istorie a Bisericii ortodoxe răsăritene universale” (2 volume) în care cititorul de azi rămâne surprins de unele afirmaţii ale mitropolitului. Dintre acestea, amintim pe cele care îi vizează pe creştinii ruşi lipoveni. Primul reproş care li se aduce acestora din urmă este că ei, puternic ataşaţi de cărţile vechi slavoneşti nu au mai acceptat modificările ulterioare făcute de greci şi ruşi şi introduse în Rusia de patriarhul Nicon, la Sinodul din 1655 de la Moscova.

Enumerăm câteva exemple de adevărată „răzvrătire” eretică a acestor „rău-crezători”. „Ei (protopopul Avaacum, preotul Nikita şi diaconul Teteka) învaţă 1. că numai de două ori are a se cânta „Alliluia” dar nu de trei ori; 2. că numele cel sfânt al Domnului nu „Iisus” ci „Isus” are a se zice şi a se scrie; 3. că la dumnezeiasca Liturghie nu cinci, ci şapte prescuri se ceru; 4. că cinstita Cruce a Domnului are de a se face din patru lemne cu opt margini, dar nu şi din două lemne cu patru margini; 6. că nici un preot sfinţit de episcopu carele au primit hotărârile Soborului susatins, nu se primeşte; 7. că ori ce îndreptare în hainele poporului se socoteşte ca un eresu”.

Şaguna sesizează şi acceptă persecuţiile întreprinse împotriva acestora, însă, nu-şi dă seama că tocmai duhul toleranţei şi al milei creştine propovăduit şi urmat de ruşii lipoveni a făcut ca numărul lor să crească foarte repede. Faptul era extrem de evident în relatarea pe care o face despre starea credinţei în Bucovina. Aflându-se sub stăpânirea austriacă, bucovinenii au beneficiat de o mai mare libertate religioasă. Ca atare, văzând că nu li se pune nici o stavilă în exercitarea credinţei lor, aceştia au trimis soli în toată Rusia spre a-i chema aici pe cei de acelaşi rit. Răspunzând chemării – scrie Andrei Şaguna – „ei au format trei comunităţi făcând în satul lor Chernicu (Fântâna Albă) încă o mănăstire unde se aflau nişte lepădături de călugări ruşi. Aici ei au ales călugărul Gherontie să meargă în Rusia sub chipu de neguţătoriu austriac ca să vestească la fraţii lor ce bine le merge în Bucovina. El ajunge la Moscova, apoi la Petersburg venind cu multe daruri. Acum ei vroiau să aibă şi un episcop. În acest scop trimit doi lipoveni Alipie şi Pavle care s-au dus în Constantinopol unde au făcut cunoştinţă cu Ambrosie care la Saraevo (Bosnia) a fost mitropolit. Ambrosie a acceptat să fie mitropolitul lor. Toţi trei s-au dus la Viena unde lui Ambrosie i s-a dat voie să fie arhiereul lipovenilor”.

În prezent, acela care va scrie o istorie a bisericii ortodoxe trebuie să aibă o atitudine mai înţelegătoare asupra acestor fenomene, întrucât deosebirile sunt nesemnificative, iar spiritul adevăratei credinţe nu este denaturat.

În acelaşi sens, credem că o apropiere între ruşii lipoveni de rit vechi din diasporă şi ruşii proslavnici nu poate să fie decât benefică.

Toleranţa şi iubirea creştină nu au adus decât bunăstare şi bucurie sufletească. Cel înţelept va înţelege.

Prof. Ştefan Hreniuc

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului În spiritul toleranţei.

Comentarii