- De ce tocmai sabia, l-a întrebat regele?
- Pentru că prin sabie, pot câştiga şi păstra coroana.
- Aşa este, fiul meu, ai făcut o alegere buna. Însă ţine minte: la fel este şi calea pe care trebuie să o urmeze fiecare om, fie el rege sau ţăran de rând: Calea Crucii, a jertfei de sine. Crucea este singura armă pe care o poţi folosi în viaţă, în războiul de toată vremea, războiul cu diavolul, cu ispitele, cu neputinţa şi cu tine însuţi. Credinţa înseamnă luptă. Tu ai sabia prin care poţi cuceri şi păstra coroana, însă Crucea o avem cu toţii şi numai prin ea putem primi şi păstra Cerul în sufletele noastre. Să nu uiţi asta, fiul meu!
Dragostea Domnului
Se spune că, odată, un om mergea printr-un deşert. Nu mai putea de oboseală; nu mâncase nimic de mai multe zile, apa nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu razele sale de foc. În afară de întinderea nesfârşită de nisip dogoritor, nu se vedea decât urmele omului, urmele paşilor săi.
Deodată însă, omul a observat că alături de el au apărut şi alte urme, ca şi când mai era cineva, o persoană ce mergea o dată cu ea şi ale cărei urme le putea vedea alături de ale sale. Speriat, a strigat:
-De ce sunt patru urme pe nisip, când eu sunt singur? Cine eşti şi de ce nu te văd?
Dar o voce i-a răspuns:
-Sunt Dumnezeu! Nu eşti singur, fiindcă Eu merg alături de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rău şi vei ajunge cu bine la capăt!
Omul a căzut în genunchi şi i-a mulţumit Domnului că S-a îndurat de el, după care şi-a continuat drumul, convins că acum v-a reuşi. Şi a mers, a mers, până când într-un final a simţit că nu mai poate face un pas măcar. Căzut în genunchi a privit în spate şi...ce i-a fost dat să vadă? Pe nisip, nu se vedeau decât urmele paşilor săi.
-Doamne, a spus omul îndurerat, de ce m-ai părăsit, de ce nu sunt decât două urme în nisip?
Dar aceeaşi voce i-a răspuns cu blândeţe:
-Pentru că, până acum, Eu te-am dus în braţe.
Deodată, omul nostru a simţit ceva rece, rece şi a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseală, încins de lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la capătul puterilor. Dar, în timpul somnului fusese găsit de o caravană. Câţiva negustori îl ridicaseră şi îl stropiră cu apă. Atunci când a simţit apa rece pe faţa s-a trezit, amintindu-şi de visul său.
-Binecuvântat să fie Domnul! - a strigat omul. Cum m-aţi găsit?
-Am văzut nişte urme în nisip, şi ne-am dat seama că cineva s-a rătăcit. Erau înt-adevăr urmele tale.
- Voi credeţi că urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, care S-a îndurat de suferinţa mea, El v-a călăuzit paşii spre mine, altfel aş fi murit.
Sunt unii oameni care nu văd că Dumnezeu se îngrijeşte de ei. Nu văd că Domnul, din iubire, căuta mereu să îi ajute, ei uită de cele sfinte şi de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uită niciodată de ei. Ferice de aceia care văd că toate - sănătatea, puterea de munca, fericirea ţin de Dumnezeu şi că doar prin puterea Lui putem fi mântuiţi. Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului
Cumpătarea
La un înţelept veni odată un prieten al sau cam bârfitor şi îl întreb:
"- De ce oare Dumnezeu l-a făcut pe om cu două urechi şi numai cu o gură?"
"- Ca să audă mai mult şi să vorbească mai puţin", îi răspunse înţeleptul.
(Pilde şi povestiri pentru copii, vol.3, Editura Credinţa Strămoşească)
(Leon Magdan, Cele mai frumoase pilde şi povestiri creştin-ortodoxe, editura Aramis, Bucureşti)