Din secolul IV diavolul a ridicat împotriva credinţei apostolice tot felul de eresuri, secte şi curente filosofice păgâne, ca arianismul, nestorianismul, monofizismul, monotelismul, iconoclasmul, gnosticismul, maniheismul, montanismul şi multe altele. Mai târziu s-au ridicat reformiştii luterani, calvinii, husiţii şi sectele mai noi din zilele noastre. Toate acestea au urmărit slăbirea dreptei credinţe şi convertirea ortodocşilor la eresul lor. Unii au reuşit mai mult, alţii mai puţin în scopul lor prozelitist, diabolic, de fărâmiţare a Bisericii lui Hristos, iar alţii au dispărut fără urme.
Corabia Bisericii lui Hristos merge mai departe pe marea vieţii dar diavolul nu încetează s-o atace cu noi şi noi arme şi ispite. Cea mai puternică armă, după secte, este necredinţa în Dumnezeu care, luând locul păgânismului, încearcă să slăbească credinţa tare şi curată în Dumnezeu. Însă jertfa păstorilor devotaţi ai Bisericii, scrierile Sfinţilor Părinţi şi rugăciunile călugărilor şi ale credincioşilor au slăbit atacul necredincioşilor.
„Doamne, dacă eşti bun, ajută-mi”
Atunci diavolul a inventat o nouă armă împotriva credinţei vii, lucrătoare în Hristos, anume, îndoiala. Creştinii îndoielnici sunt din ce în ce mai numeroşi. Ei cred în Dumnezeu, dar se îndoiesc şi de viaţa veşnică, şi de puterea rugăciunii, şi de harul Lui. Se roagă, dar cu îndoială, cum s-a rugat şi tatăl copilului bolnav din Evanghelia de astăzi.
Creştinii îndoielnici merg la biserică numai când sunt bolnavi, când au duşmani, necazuri, sau examene. În rest, spun că n-au timp, că se pot ruga şi acasă sau că se roagă preoţii pentru ei. Aceştia se îndoiesc şi de viaţa veşnică, şi de puterea rugăciunii, şi de harul preoţiei, şi de sfinţenia Sfintei Împărtăşanii. Duhul îndoielii este un diavol cumplit care chinuieşte pe mulţi credincioşi şi îi aruncă în deznădejde, în gânduri negre, în secte, în sinucidere. Căci şi creştinii care se duc la secte, tot din cauza îndoielii în credinţă o fac. De aceea îndoielnicii şi sectanţii sunt mereu tulburaţi, îngânduraţi, gata oricând de ceartă şi chiar de răzbunare.
O imagine clară a îndoielii noastre în credinţă o prezintă Evanghelia de duminica viitoare – 19 martie. Un tată şi-a adus copilul bolnav de epilepsie să-l vindece Hristos. Mai întâi a cerut să-l vindece ucenicii Săi dar n-au putut. Apoi căzând la picioarele lui Hristos, I-a spus durerea şi L-a rugat să-i vindece copilul. Dar Mântuitorul întârzia să facă minunea. De ce? Din cauza necredinţei tatălui copilului. Că iată cum se ruga: "Doamne, de poţi ceva, ajută-ne nouă, fiindu-Ţi milă de noi!" Atunci Hristos i-a răspuns: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui credincios. Tatăl copilului, apăsat de boala fiului său, a strigat cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! (Marcu 9, 22-24). Atunci îndată Hristos a izgonit duhul rău din copil şi l-a vindecat.
Oare câţi dintre creştinii noştri nu cârtesc înaintea lui Dumnezeu când sunt în suferinţă şi necaz? Câţi nu vin la biserică şi se roagă mai mult din interese pământeşti, zicând cam aceleaşi cuvinte îndoielnice: "Doamne, dacă eşti bun, ajută-mi! Doamne, dacă m-ai iertat, miluieşte-mă! Doamne, dacă poţi şi vrei, vindecă-mă şi pedepseşte pe vrăjmaşii mei!". Or, aceasta nu este rugăciune primită de Dumnezeu!
(11 oct 2008, 23:58:24
sigur, indoiala e de la diavol, ce ne-am face fara oameni ca galilei care s-au indoit ca biserica are dreptate, ca sa nu mai spun de darwin a carui teorie e baza incontestabila a biologiei moderne, si implicit a medicinei. dar e evident ca ne pricepeam mai mult la medicina in evul intunecat cand muream pe capete de dureri de masele si penumonie decat acum.