Ştiaţi că... biserica Sfânta Înviere din oraşul nostru, Suceava, este ctitoria doamnei Elena Rareş, soţia lui Petru Rareş? 

Am intrat zilele trecute pe la biserica „Învierii”, cum o numim noi, şi m-am închinat. Am trecut şi trec adesea pe lângă ea, cu maşina sau pe jos. Mi-au atras întotdeauna atenţia clopotniţa, construită într-un stil neobişnuit pe la noi, şi Icoana Învierii, de deasupra intrării. Am intrat să-mi completez puţin necesarul de „calorii” duhovniceşti, adică să fac o rugăciune şi să văd ce cărţi mai sunt pe la pangar. Sufletul are şi el mulţimea lui de taine.

 

Suceava secolului al XVI-lea

Una din ele este aceea că şi el trebuie hrănit. Un spirit, pentru a rămâne viu, trebuie alimentat. Spunea cineva că rugăciunile de dimineaţă sunt pentru suflet ceea ce este micul dejun pentru trup. Rugăciunile de seară, la fel, sunt cina sufletului. Despre sărbători ce să mai zicem? A fi la biserică duminica şi în zilele de sărbătoare înseamnă a fi prezenţi la ospăţ. Dar să lăsăm puţin aceste reflecţii şi să mă apropii puţin de gândul ce s-a trezit în mine în această biserică, răsfoind o carte la pangar. O carte cărămizie, cu coperţi cartonate:

„Monografia bisericii Învierea Domnului din Suceava”. Am parcurs câteva pagini şi am încercat să-mi imaginez Suceava secolului al XVI-lea şi pe doamna Elena Rareş, văduvă de câţiva ani, cheltuind şi luptând să construiască o biserică în pisania căreia să scrie: „Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, a început acest hram în numele Învierii lui Hristos, l-a făcut şi isprăvit Elena, Doamna lui Petru Voievod, fiica lui Ioan despot ţar, pentru sufletul domnului Petru voievod şi pentru sine, în 1551, luna ianuarie, 15 zile.”

 

Elena Doamna

Petru Rareş murise în 1546 (3 septembrie), în urma unei boli, după 16 ani de domnie. Domnie grea, cu necazuri, cu războaie şi cu trădări. Domnie întreruptă doi ani şi jumătate, timp trăit în pribegie şi umilinţă, în Transilvania şi la Istanbul. Elena Doamna, femeie cultivată şi cu relaţii puternice, va scrie o scrisoare din cetatea Ciceului, locul lor de refugiu între 1538-1541, sultanului Soliman Magnificul. Această scrisoare va fi hotărâtoare în reabilitarea soţului ei. Cu ajutorul Elenei, va reveni Petru Rareş la tron în 1541 (martie).

Elena Brancovici, fiica ţarului Ioan al Serbiei, a fost a doua soţie a voievodului. Prima, Maria, murise în 1529 şi fusese îngropată la Putna. Cu Elena s-a căsătorit după un an, în 1530. Au avut cinci copii, patru băieţi şi o fată: Iliaş, Ştefan,

Bogdan, Constatin şi Ruxandra, cea din urmă devenind mai târziu soţia lui Alexandru Lăpuşneanu. Iliaş şi Ştefan vor urma la domnie tatălui lor (1546 – 1551, Iliaş; 1551 – 1552, Ştefan). Elena Doamna este, cred, cea mai vrednică soţie de domn moldovean.

 

Ctitorii

Construieşte şi la Botoşani două biserici: Sfântul Gheorghe (1551) şi Uspenia (1552). Termină reparaţiile începute de soţul său la mănăstirea Dionisiou din Sfântul Munte Athos, dăruieşte mai multe tetraevangheliare, broderii (epitafuri, epitrahile etc.) şi alte obiecte de cult, mănăstirilor şi bisericilor ei de suflet. Se îngrijeşte de terminarea construcţiilor de la mănăstirea Probota şi a catedralei Cuvioasei Paraschiva de la Roman, de asemenea începute de Petru Rareş. Episcopul Macarie o numeşte „de Dumnezeu încoronata noastră doamnă”, asemuind-o împărăteselor bizantine de altădată.

La 1606, în Suceava sunt consemnate 24 biserici de zid, în afara celor de lemn (Suceava avea o populaţie de 15 - 20.000 locuitori). Astăzi mai avem în teritoriul Sucevei zece biserici din cele vechi de piatră: biserica Sfântul Gheorghe - Mirăuţi (1386), zidită de Petru I Muşat, Biserica Sfântul Ilie (1488) a lui Ştefan cel Mare, Biserica Sfântul Gheorghe (Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava), ridicată de Bogdan al III-lea şi Ştefăniţă Vodă (1514-1522), biserica Sfântul Dumitru, construită de Petru Rareş pe temeliile unei biserici mai vechi a lui Ştefan cel Mare (1534-1535), Biserica Adormirii Maicii Domnului, menţionată prima dată în anul 1453, ctitorie a boierului Iaţco, biserica Sfântul Ierarh Nicolae, ctitorie a boierului Nicoară Prăjescu (1611), biserica Înălţarea Domnului a mănăstirii Teodoreni, a boierului Teodor Movilă (1597), biserica Sfântul Ioan Botezătorul, cunoscută şi sub numele de biserica Domniţelor, ridicată de Vasile Lupu, ca paraclis al Curţii Domneşti (1643) şi Paraclisul din ograda Mitropoliei, construit de Anastasie Crimca (astăzi pangarul mănăstirii Sfântul Ioan), (1626).

        

Străbunii

Putem numi aceste biserici „cerurile Sucevei”. Din aceste biserici au văzut sucevenii sute de ani cerul lui Dumnezeu. În ele şi-au pregătit înaintaşii noştri nemurirea. Trebuie să le cunoaştem. Sunt ale noastre. Vorbim adesea despre demnitate, dar nu este demnitate dacă nu ne cunoaştem istoria şi credinţa, cele două lucruri care ne ajută să depăşim condiţia de muritori. Fără credinţă şi fără un trecut istoric, pe ce ne fundamentăm demnitatea? Suntem de nicăieri şi ai nimănui. Nu există demnitate fără un suport.

Tragem aer în piept şi ne împăunăm cu ce? Cu faptul că ne-am construit o casă sau ne-am cumpărat o maşină? Că am făcut ceva pentru noi? Sunt bune şi acestea, dar sunt realizări individuale care duc cu gândul la instinctul de conservare al speciei. Nu au nimic a face cu demnitatea umană. În stadiul acesta, suntem neancoraţi.  Poate o ancoră mică fixată în familie, dar nu rezistă nici aceea, fără credinţă şi fără tradiţia cuminte a neamului nostru. Trebuie să ne prindem cu rădăcini adânci în zonele de teren tare din trecutul nostru istoric şi în Dumnezeu şi astfel nu ne vom clătina.

Vântul poate să îndoaie stejarul oricât ar vrea. Rădăcina stejarului va rămâne însă liniştită. Stejarul este adânc înfipt cu rădăcinile sale în pământ şi acest lucru îl scapă de toate vânturile. Dar ce este trecutul? Un loc? Putem privi înapoi cu ochii fizici şi să vedem trecutul? Nu putem. Omul, dacă e ceva, e ceva în raport cu ceilalţi. Apoi, suntem ceea ce suntem raportat la cei de dinaintea noastră. Noi nu suntem de nicăieri, suspendaţi. Venim de undeva şi suntem legaţi de nişte înaintaşi şi de un spaţiu. Spaţiul în care au trăit străbunii noştri este prezent în noi. Străbunii noştri sunt prezenţi în noi.

 

Prezentul. Trecutul.

Purtăm ceva din ce a fost, inconştient, în noi. Nu ştiu în ce formă. Într-o memorie subconştientă. Într-o memorie afectivă. Poate, ca pe o informaţie, sau o vibraţie fină insesizabilă. (Sunt sigur că într-o zi, lucrurile acestea vor fi confirmate şi explicate mai bine de ştiinţă.)

Ducem cu noi un trecut cu sunete de arme, cu plânset, cu hore, cu frici şi cu bucurii. Nu suntem despărţiţi de el. Trecutul nu se vede. S-a cernut prin secole. Au rămas amprentele lui. A rămas Ştefan şi a rămas Eminescu, Brâncoveanu şi Ciprian de la Stupca, Voroneţul şi Putna. A rămas şi această biserică, Învierea lui Hristos, din centrul Sucevei, ridicată de Elena Doamna, „pentru sufletul Domnului Petru Voievod”.

Familia voievodală – Petru Rareş şi Elena Doamna – îşi aşteaptă învierea cea de obşte în biserica mănăstirii Probota, ctitoria lor. M-a bucurat această carte. Am cumpărat-o şi am citit-o. Are informaţii bune despre locurile noastre, despre oraşul nostru. Ne poate ajuta să ne înţelegem mai bine pe noi. O carte care merită atenţia. Felicitări autorului, Dumitru Ieremia, celui care a adunat între aceste coperţi date şi gânduri folositoare tuturor, celor interesaţi de trecut. Nu putem să înţelegem prezentul şi pe noi înşine fără să avem o înţelegere bună a evenimentelor petrecute pe aceste meleaguri.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Un cer al Sucevei - biserica Învierea lui Hristos.

Comentarii