Crucea Domnului este mai mult decât o ispăşire a lui în locul nostru ca „locţiitor”, reprezentant al nostru. Prin însăşi întruparea Sa ca Om are loc un schimb de vieţi. Fiul lui Dumnezeu ia firea, viaţa noastră cu tot ce este al ei, cu nevoinţele sau păcatul ei. Şi nu este de conceput să iubeşti real fără să cunoşti, să simţi, ca pe ale tale bucuriile, mai ales durerile, încercările celorlalţi, sau ceea ce, după Sfânta Scriptură numim: păcatul, suferinţa, moartea. Şi cu cît înţelegi mai mult existentă viaţa, cu atât iubeşti şi suferi mai mult. E de ajuns să ne gândim la părinţii care suferă adesea sufleteşte pentru copii mai mult decât copiii lor înşişi, pentru că înţeleg şi văd mai mult din propria lor cercare urmările răului. Conştiinţei infinite a lui Iisus îi corespunde o iubire şi o suferinţă nesfârşită pentru ai Săi care este Crucea.

 

Crucea este iubire

Crucea este iubire; mai profund, e iubirea dumnezeiască faţă de noi. E o adâncă legătură între iubirea dumnezeiască şi cruce. Aici în extrema umilire şi suferinţă a crucii s-a descoperit negrăita iubire şi slavă a Fiului lui Dumnezeu devenit om.

S-a descoperit acea iubire care iubeşte şi pe cruce sau până la cruce şi se roagă pentru iertarea, mântuirea şi a celor ce-L răstignesc. Iubire care rămâne deci neschimbată, ca a Tatălui, care “răsare soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi” (Matei V, 45); care rămâne aceeaşi în orice condiţie, chiar când e răstignită. Iubire care nu încetează nici chiar în moarte, pentru că “iubirea e mai tare ca moartea”.

Dar e şi iubire umană descoperită prin om. Şi de aceea aici, în acest “exemplar” divin-uman Hristos Iisus Domnul, a învins radical şi definitiv egocentrismul, sursa păcatului, a răului. Aceasta o arată mai ales crucea.

 

„Aşa să vă iubiţi unii pe alţi, cum v-am iubit Eu pe voi”

Cunoşteau şi cei vechi iubirea, aşa cum o cunoaştem şi mulţi dintre noi. Era vorba însă de iubirea-dorinţă, eros; iubire care-şi caută o împlinire dincolo de sine, în altul, şi poarta prin aceasta, în ea şi ceva egoism, pentru sine; se gusta atunci pe sine. Păcatul nu e învins aici în rădăcina lui. Pentru aceea Iisus le spune ucenicilor: “Aşa să vă iubiţi unii pe alţi, cum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan lV, 12). Fiul este trimis de Tatăl să descopere această iubire dumnezeiască, care este dăruire de sine pentru împlinirea, pentru salvarea celuilalt, care e numai slujire. “Fiul omului, spune Iisus, n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi" (Matei XX, 28). Aceasta e calitatea dumnezeiască, nouă, a iubirii lui şi pe care o descoperă crucea. Această slujire prin cruce a Domnului este mântuitoare. Sfântul Apostol Petru spune: “El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (I Petru II, 4). El, fără de păcat, poartă, suferă pentru păcate. Arhiereul Legii vechi, când aducea jertfă pentru păcat şi împăcare, punea mâna pe capul victimei, punea păcatele asupra ei, pentru ispăşire (Levitic IV, 4).

(Pr. prof. dr. Constantin Galeriu)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Semnificaţia Sfintei Cruci.

Comentarii