Nădejdea ca virtute teologică

Nădejdea în general, ca fenomen sufletesc, este o năzuinţă pli­nă de încredere spre un bun viitor, posibil de dobândit. Posibilitatea dobândirii bunului respectiv transforma nădejdea din simpla dorinţă sau năzuinţă în încredere. Ea devine o forţă care ne împinge la acţiune, la lupta pentru cucerirea acelui bun. Ea îndrumă toate forţele spre bunul viitor.

În viaţa religios-morală nădejdea are un rol important deoarece bunul suprem spre care se îndreaptă creştinul este Dumnezeu. El doreşte să ajungă să vadă pe Dumnezeu şi în această vedere să ajungă desăvârşirea proprie şi să guste fericirea veşnică. El se mărturiseşte ca: "având dorinţa de a mă desface de viaţa aceasta şi a fi împreună cu Hristos" (Filip. I, 23).

Dorinţa noastră după unirea cu Dumnezeu devine nădejde, dorinţa plină de încredere, prin faptul că girantul împlinirii ei este Dumnezeu, Cel ce a turnat arvuna făgăduinţei Sale în inimile noastre. Prin harul divin, pe de alta parte, nădejdea însăşi, ca tendinţă inerentă a spiri­tului uman, este înnoită şi întărită. Aceasta se realizează la taina Sfântului Botez.

Nădejdea este virtutea teologică prin care, pe baza făgăduinţei lui Dumnezeu, avem încredere că vom ajunge la fericirea veşnică şi nu vom fi lipsiţi de mijloacele necesare mântuirii.     

E năzuinţa plină de încredere spre posesiunea lui Dumnezeu, ga­rantată de iubirea şi făgăduinţa lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel o numeşte "ancora a sufletului sigura şi tare, care intră în cele dinăun­tru ale catapetesmei, unde a intrat ca înaintemergător pentru noi Iisus" (Evr. VI, 19-20). Ea este o anticipare a veşniciei ce ne stă îna­inte, "căci prin nădejde ne-am mântuit" (Rom. VIII, 14). Prin ea parti­cipam de acum la viata viitoare.

 

Roadele nădejdii

Roadele nădejdii sunt multiple. Relevăm numai pe cele mai generale.

În primul rând, nădejdea îndreaptă cu mare dorire sufletul spre Dumnezeu, spre viaţa viitoare, şi-l dezlipeşte de bunurile simţuale şi vremelnice. El nu are cetate stătătoare pe pământ; cetatea lui este cea care va să fie, cetatea din ceruri (Evr. XIII, 14).

În al doilea rând, nădejdea naşte râvna, curajul, tăria, statornicia în lucrarea mântuirii. Ea produce bărbăţia creştină, care şi-a găsit în­truparea în Sfinţii Apostoli, în mucenicii şi mărturisitorii credinţei.

Pri­vind spre bunurile viitoare, ei au înfruntat toate valorile vieţii, cu cu­raj, seninătate şi bucurie, nevoindu-se ca să fie întru toate bineplăcuţi Domnului (2 Cor. V, 4-9). Bărbăţia creştină este entuziasm în luptă şi răbdare în necazuri. Este ceea ce spune Psalmistul: "Fiţi tari cei ce nădăjduiţi în Domnul şi să se îmbărbăteze inimile voastre" (Ps. XXX, 23) şi continuă Apostolul Pavel: "Ne lăudăm cu nădejdea măririi lui Dumnezeu. Şi nu numai atât, ci ne şi lăudăm în necazuri, ştiind că ne­cazul aduce răbdare şi răbdarea încercare, iar încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează" (Rom. V, 2-5).

Sau în alta parte: "Spre aceasta ne si ostenim si sintem ocoriti, caci am nadajduit in Dumnezeul cel viu, convinsi fiind ca daca patimim cu Hristos, impreuna cu El ne vom  si mari" (Rom. VIII, 17; 1 Tim. IV, 10). Caci "Cel ce rabda pana la sfarsit, acela se va mantui" (Mat. X, 22).

Păcate împotriva nădejdii

Deznădejdea este pierderea oricărei nădejdi în Dumnezeu şi în mântuirea proprie.

Deznădejdea poate izvori:

a) din conştiinţa păcătoşeniei proprii, unită cu socotinţa că nu mai poţi avea iertare la Dum­nezeu (Iuda, spre exemplu);

b) din căderea în robia păcatului printr-o viaţă imorală, în aşa fel încât creştinul ajunge să creadă că nu mai este scăpare din această robie;

c) din nenorocirile vieţii, care, uneori, ne pun la grea încercare.

Împotriva deznădejdii se luptă prin întărirea credinţei în iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu şi în forţele morale ale sufletului, prin cugetarea la viaţa atâtor păcătoşi care au devenit sfinţi şi atâtor mucenici care întru răbdare au dobândit cununa nemuririi.

Încrederea peste măsură poate fi de două feluri: referitoare la Dum­nezeu şi referitoare la noi înşine.

Cu referire la Dumnezeu, încrederea peste măsură înseamnă a continua să păcătuieşti pe motivul că Dum­nezeu este bun şi iartă. Bunătatea lui Dumnezeu este luată tocmai pentru a săvârşi păcatul. 

Cu referire la noi înşine, încrederea peste măsură constă în a crede că putem dobândi mântuirea numai prin puterile noastre proprii, fără ajutorul lui Dumnezeu (pelagianism). Aceasta izvorăşte din mândrie, din supraestimarea forţelor noastre. Ea trebuie combătută prin conştiinţă clară că fără Dumnezeu noi nu putem face nimic pentru mân­tuirea noastră.

Fiind în acelaşi timp păcate împotriva acţiunii sfinţitoare a Duhu­lui Sfânt în noi, deznădejdea şi încrederea peste măsură în bunătatea lui Dumnezeu şi în puterile proprii sunt păcate de moarte, făcând parte din păcatele împotriva Duhului Sfânt (Mat. XII, 31-32).

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Nădejdea.

Comentarii