Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Desăvârşirea morală constituie, atât după concepţia creştină, cât şi după judecata naturală, starea ideală a naturii umane, spre care năzuiesc şi se străduiesc, în mod diferit, dar statornic, toţi oamenii.
Dimpotrivă, viaţa păcătoasă, cu deosebire în forma ei cea mai gravă şi agresivă, pe care i-o dau patimile sau, viciile, este privita unanim ca o stare şi lucrare opusă desăvărşirii morale şi de care trebuie să se ferească toţi.
Viaţa virtuoasă şi viaţa pătimaşă sau vicioasă sunt cele două moduri opuse, în care omul îşi poate trăi existenţa sa pe acest pământ.
Dar, pe când viaţa virtuoasă este un progres spre desăvârşire şi fericire, cea pătimaşă este o decădere şi o sursă de nenorociri. Prima este sănătoasă, liniştită, luminoasă şi rodnică; cea de a doua, bolnavă, tulburată, întunecată şi stearpă.
Cea mai gravă şi mai permanentă primejdie
Patimile reprezintă pentru fiinţa umană cea mai gravă şi mai permanentă primejdie, întrucât o fac să decadă la cel mai scăzut nivel posibil, o vatămă adânc şi o sortesc pieirii.
Patimile sunt o creştere exagerată şi anormală a unor tendinţe în dauna altora şi sfârşesc, prin distrugerea totală a organismului fizic şi moral.
Succesul, pe care-l obţin împotriva noastră, se datorează mai ales slăbiciunii poziţiei noastre şi faptului că ele nu se arată totdeauna în forma lor reală, ci deghizate în chipuri inofensive sau chiar seducătoare.
Pentru a combate opera lor nefastă, este, de aceea, nevoie, mai întâi, de o perfectă identificare a lor, apoi, de o inventariere a părţilor noastre slabe, precum şi a armelor, de care putem dispune împotriva lor.
Acestea sunt tocmai obiectivele, pe care le vom urmări în cele ce urmează.
Sensurile cuvântului patimă
Pentru o strictă delimitare a subiectului nostru şi pentru înlăturarea unei confuzii posibile, socotim necesar să precizăm, de la început, sensul în care folosim noi aici noţiunea de "patimi". Se simte nevoia unei prealabile precizări, pentru că, în limba română, cuvântul "patimă" are trei sensuri diferite. Este, mai întâi, sensul de suferinţă în genere şi se foloseşte şi ca verb (a pătimi). Un al doilea sens este acela de suferinţă nevinovată şi mântuitoare pornită dintr-o iubire nemărginită, care este folosit numai în expresia "Patimile Domnului". Al treilea sens şi cel mai răspândit este cel peiorativ, de păcat cronic, aproape identic cu acela de viciu, sens tocmai opus celui arătat mai sus, întrucât acesta din urmă este expresia unui egoism exagerat şi al unei robiri vinovate şi pierzătoare.
Patima ca pasiune
Cuvântul "patima" este singurul folosit în graiul poporului şi în cultul divin ortodox pentru a exprima deopotrivă aceste două sensuri din urmă, dar pe care nu le confunda niciodată, datorită îndeosebi contextului apropiat, în care se găseşte. Cu ultimul sens se află de asemeni şi în învăţătura de credinţă creştină ortodoxă.
Cuvântul "pasiune" a căpătat cu vremea, în limba română, un sens bun, întrucât desemnează o direcţie moralmente acceptată, ca în expresia "pasiunea studiului".
Patima ca viciu
Cât despre termenul de "viciu", acesta nu e folosit deloc în vorbirea poporului, nici în cărţile de cult, nici în scrierile Sf. Părinţi, care toate se servesc exclusiv de cuvântul "patimă". Cuvântul "viciu" aparţine acum numai limbii culte.
De asemenea, cuvântul "patimă" este mai potrivit pentru realitatea şi caracterul religios pe care le exprimă şi, în acelaşi timp, mai cuprinzător.
În sfârşit, acest termen derivă, etimologic, mai direct de la sursă, întrucât vine de la grecescul pathos, pathima.
Stare sufletească şi trăire păcătoasă
Iată suficiente temeiuri, care ne îndreptăţesc pe deplin de a folosi aici termenul de "patimă", cu sensul lui moral negativ de stare sufletească şi trăire păcătoasă.
Şi acum, după ce am lămurit această chestiune, să încercăm a răspundem la prima întrebare ce se pune, şi anume: ce este patima, cu alte cuvinte, care este fiinţa patimii?
În scopul acesta trebuie să spunem că, întrucât patima este o realitate păcătoasă, pentru a-i determina fiinţa, este nevoie să amintim, mai întâi, ce este păcatul, patima nefiind decât o specie a acestuia.
Voinţa păcătoasă
Astfel, în învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, păcatul se defineşte ca fiind "călcarea cu deplină ştiinţă şi cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii lui Dumnezeu".
Aceleaşi elemente intră şi în definirea patimii, numai că la acestea se mai adaugă o stare sufleteasca de împietrire în fapte rele, o voinţă îndărătnică de a călca legea morală, o înclinare puternică, exclusivă şi permanentă în această direcţie.
Deci, în patimă, nu avem de-a face cu o călcare singulară a legii divine, făcută cu ştiinţă şi voinţă, ci cu o stare păcătoasă, cu o voinţă păcătoasă, persistentă, cu o boală a firii umane. Patima înseamnă o îmbrăţişare totală a păcatului, o aderenţă integrală şi exclusivă la păcat, o direcţionare totală şi constantă spre călcarea legii divine.
(Prof. Constantin Pavel)
