„Cele ce la oameni sunt cu neputinţă, la Dumnezeu sunt cu putinţă”, spunea Domnul nostru Iisus Hristos ucenicilor Săi acum două mii de ani. Astăzi, lucrurile stau puţin diferit : „Cele ce la Dumnezeu sunt cu neputinţă, la oameni sunt cu putinţă”.

Dacă în trecut era cu neputinţă ca ortodocşii să se înfrăţească cu necredincioşii, rău-credincioşii, ateii şi înşelaţii sub orice înfăţişare s-ar fi ascuns – în vremea noastră credincioşii, din considerente umanitare, se dovedesc mai îngăduitori decât… Dumnezeu. Nu fac excepţie nici slujitorii Sfântului Altar. Într-o convorbire telefonică, o credincioasă, aflată în America, mărturisea că părintele paroh de acolo a oficiat un parastas în memoria cunoscutului artist Florian Pitiş. Când unii creştini, contrariaţi de acest fapt, au luat atitudine, explicându-i părintelui (slujitor în parohia « Sfânta Cruce » din Alexandria, fostă a Părintelui Gheorghe Calciu) că răposatul pomenit era mason, acesta a replicat senin : „Nu contează, că Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii”, îndemnându-i să fie iertători şi milostivi şi afirmând că „nimeni nu ştie ce a fost în sufletul lui atunci când a murit” (sau cum informează comunicatele oficiale „a trecut în nefiinţă”). Oare părintele nu ştie că a fi mason nu e totuna cu a fi creştin? Oare preoţii care au oficiat înmormântarea lui Pitiş trebuie să fie catehizaţi pentru a fi lămuriţi că slujirea la căpătâiul unui mason nu e o lucrare ortodoxă? Acest fapt este înţeles de la sine, de tot creştinul fără studii şi doctorate, prin simţirea lucrurilor în duh ortodox. Se pare că unii păstori ai Bisericii au de străbătut cale lungă până vor ajunge la măsura ortodoxă a lucrurilor, situându-se sub nivelul păstoriţilor. Sau poate că aşteaptă „ordine de sus”, după cum argumenta în faţa reporterului unul dintre slujitorii la înmormântarea artistului.

 

Încălcarea rânduielilor

Nu putem fi mai milostivi decât Dumnezeu fără a călca rânduielile lui Dumnezeu, prevăzute în Sfânta Scriptură şi în hotărârile Sfinţilor Părinţi. Mila fără adevăr este înşelătoare, mincinoasă, drăcească. Întotdeauna mila trebuie strunită de adevăr, pentru a nu ne face vrăjmaşii lui Dumnezeu. Nicicând Dumnezeu nu a iertat necondiţionat, „liber”, fără restricţii, doar „din milă”, fără a pune în spatele păcătosului poveri. Aceste poveri sunt adevărul şi pocăinţa. Cunoscând întru adevăr păcatele noastre, ne pocăim. Fără adevăr nu cunoaştem nimic despre noi înşine: nici păcatul, nici pocăinţa, nici iertarea. Aşadar, cum vom putea fi iertaţi, dacă nu ne-am pocăit, pentru că n-am cunoscut adevărul despre noi înşine? În masonerie nu există conceptul de pocăinţă, pentru că nu există nici cel de păcat, aşa cum este el definit în Sfânta Scriptură şi în învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Un mason se poate considera cel mult needucat, neinstruit, indisciplinat, nepriceput etc., însă niciodată păcătos. Astfel, „venerabilul” se va afla întotdeauna departe de pocăinţa creştină, fără de care nu poate fi iertare, nici mântuire. Ne putem închipui un mason spunând : „Sunt un păcătos”? Sigur că nu! Ni-L putem închipui pe Dumnezeu iertând - doar pentru că „trebuie să avem milă” - pe un astfel de om care, considerând că nu e păcătos, nu-şi cere iertare ? Hotărât, nu!

 

Rătăcirea creştinilor de la adevăr

Atunci de unde această „milă”… supra-dumnezeiască în sânul Bisericii? Cu siguranţă din pierderea adevărului din vieţuirea creştină! Numai aşa se explică de ce astăzi, mai mult ca oricând, lipseşte, după cum au proorocit Sfinţii Părinţi cu privire la vremurile de pe urmă, duhul mărturisirii. Cuviosul Părinte Serafim Rose era adesea întristat, uneori chiar înspăimântat, de rătăcirea creştinilor de la adevăr, văzând în aceasta dovada de netăgăduit a apostaziei dinaintea venirii Antihristului. Pentru aceasta, cerea, în rugăciunile sale, ca Dumnezeu să descopere oamenilor adevărul.

Ne întrebăm cum s-ar comporta adepţii „milei fără adevăr” cu aceia care ar încerca să-i lipsească de drepturile biologice, civile, cetăţeneşti? I-ar ierta, aşa cum au procedat de-a lungul istoriei toţi mucenicii şi cuvioşii nealipiţi de cele trecătoare, însă neiertători în chestiunile de credinţă, ori, apelând la dreptate şi adevăr, i-ar chema în tribunale? S-ar arăta deopotrivă de milostivi şi de îngăduitori cu propriii vrăjmaşi după cum se arată cu duşmanii Bisericii? Noi credem că nu, ci conform mentalităţii „drepturilor omului”, ar pretinde pedepsirea neîntârziată a făptaşilor. Aşadar, suntem „mărturisitori” şi iubim adevărul atunci când nevoile şi interesele noastre sunt primejduite, iar când rânduielile Bisericii sunt neglijate ori batjocorite, răsplătim cu milă. Grav e că această „cale a compromisului” (Părintele Serafim Rose), specifică mentalităţii ecumeniste, care din „dragoste” şi „compasiune” fără adevăr, îngăduie în Biserică atitudini echidistante – se dovedeşte, pe zi ce trece, tot mai bătătorită de păstori şi păstoriţi.

Cât de uşor se cade astăzi în ispită, slujind lui Dumnezeu în forme neortodoxe, străine de adevăr şi de învăţăturile Sfinţilor Părinţi! „Există astăzi în cugetele multora un duh care pune piedici aproape tuturor celor care se angajează pe calea nevoinţelor duhovniceşti. Mă întreb câteodată, aproape cu disperare, dacă mai există cineva care se poate salva din ghearele vremurilor noastre, libere şi facile. În ce babilonie poate să se afle viaţa Bisericii! Dar cu răbdare şi fermitate putem ieşi nevătămaţi” (Părintele Serafim Rose).

Preot Hristu ARON (Revista Credinţa Ortodoxă)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Mai milostivi decât Dumnezeu?.

Comentarii