Friedrich Nietzsche s-a născut la Rocken în 15 X 1844. După moartea tatălui, familia se mută la Naumburg, unde Friedrich îşi face studiile liceale pentru a le completa apoi la „Schulpforta", şcoală vestită pentru modul adâncit în care se studiau umanităţile clasice. Nietzsche face apoi studii strălucite de filologie clasică la universităţile din Bonn şi Leipzig. Ritschl, profesorul său, încântat de ştiinţa elevului, îl recomandă universităţii din Basel pentru o catedră. La 25 ani Nietzsche este profesor de filologie greacă la Basel, unde va profesa timp de 10 ani. Sănătatea lui şubredă îl sileşte să-şi ceară concedii numeroase şi apoi să plece de la catedră; la 35 de ani el îşi începe viaţa lui de scriitor rătăcitor, căutând o climă mai prielnică, iarna în Italia, la Nisa, Genua, Turin, vara în Elveţia, în Engadine, la Sils-Maria.

Timpul petrecut la Basel este şi timpul admiraţiei lui pentru Schopenhauer şi Wagner. Prin Schopenhauer el îşi făcuse, în universitate, iniţierea lui în filosofic. El îi consacră acum câteva din cele mai frumoase pagini ce s-au scris despre filosoful german în una din Consideraţiile inactuale: Schopenhauer ca educator. Este şi timpul prietenie lui cu Wagner (el însuşi admirator al lui Schopenhauer) şi cu Cosima Wagner. Wagner crea drama sa muzicală, în care Nietzche vedea o restaurare a tragediei antice. Din acelaşi cerc de idei se naşte şi prima lucrare a lui Nietzsche: Naşterea tragediei din spiritul muzicii. Prietenia cu Wagner se rupe însă după primele reprezentări de la Bayreuth, care, pentru Nietzsche, au fost o decepţie, în acelaşi timp se pierde şi admiraţia lui pentru Schopenhauer; filosofii care reţin acum mai mult pe Nietzsche sunt presocraticii: Heraclit, Empedocle. Toată doctrina lui ulterioară, ideea eroică a supraomului poate să fie considerată ca o reacţie, de un optimism poate forţat, faţă de pesimismul schopenhaurian.

 

Doctrina supraomului

Nietzsche nu este un filosof sistematic. Cărţile lui sunt culegeri de aforisme în care gândirea sa se exprimă viu, strălucitor, după ideile sau lecturile zilei. Pentru Nietzsche o filosofic nu este decât o confesiune indirectă a filosofului: sistemul ar deforma această gândire vie. Prima culegere de aforisme, Menschliches, Allzumenschliches, găseşte putini cititori. Celelalte, care urmează, şi mai puţini. Nietzsche este şi se simte un izolat. Cărţile şi le publică în ediţii restrânse şi pe cont propriu. La Sils-Maria unde este singur, într-o cameră mobilată a unei pensiuni mediocre, bolnav, cu dureri de cap îngrozitoare, adormind cu narcotice, fiindu-i frică să-şi piardă vederea, el gândeşte şi scrie „la 6 000 de picioare deasupra oamenilor". Rare relaţii cu câţiva prieteni: Rhode, Overbeck, dr. Re"e; câteva prietenii feminine: Lou Andreas Salome\ şi bătrâna d-na de Meysenburg, prietena familiei Wagner; sau, o corespondenţă cu putinii oameni care îl apreciază: Hip, Taine, Georg Brandes. Ca reacţie faţă de această izolare gândirea lui şi expresia acesteia, critica pe care o face civilizaţiei contemporane devin tot mai violente. Zarathustra este profetul care îi exprimă, într-o limbă poetică de o frumuseţe rară, doctrina proprie, doctrina supraomului.

După Aşa grăit-a Zarathustra, pe care Nietzsche o scrie într-un suflu (I-a parte în 10 zile) tonul cărţilor lui devine şi mai dur (Antichrist, Imnurile către Dionysos, Nietzsche contra Wagner). Nietzsche lucrează la o mare expunere teoretică a filosofici sale; notele rămase pentru aceasta vor forma Voinţa către putere (Der Wille zur Macht), Ultima carte a lui Nietzsche este o apărare strălucită a cauzei proprii (Ecce Homo) dar în care se simte deja accentul catastrofei mentale cu care în ianuarie 1889 se încheia cariera sa filosofică. Nietzsche moare în 1900.

 

O lume a aparenţelor

În evoluţia gândirii lui Nietzsche se socotesc de obicei trei perioade:

1) perioada wagneriană, legată de ideea unei restaurări posibile a culturii greceşti din epoca tragediei antice;

2) perioada „spiritului liber" - a unei considerări reci, pozitiviste, critice, în aforisme tăioase - a tuturor aspectelor civilizaţiei moderne: epocă de liberare a spiritului de orice „prejudecată" morală, religioasă etc. (Omenesc prea omenesc, Aurora, Ştiinţa veselă (La gaya scienza);

3) epoca constituirii doctrinei proprii. (Aşa grăit-o Zarathustra, Dincolo de bine şi de rău, Genealogia moralei) până la violenţele din ultimele cărţi, între aceste perioade există însă, cu toate reacţiunile violente ale lui Nietzsche însuşi contra propriilor teze anterioare, o legătură organică. Frumuseţea culturii greceşti este punctul de plecare al lui Nietzsche şi rămâne până la sfârşit un punct de comparaţie pentru tot ceea ce îl nemulţumeşte în cultura contemporană.

Din analiza tragediei antice, din antiteza între frumuseţea apolinică şi grandoarea destinului tragic, dionisiac, Nietzsche ajunsese să definească figura lui Dionysos. Această figură ia în ultima filosofie a lui Nietzsche o semnificaţie universală. Realitatea lumii constă într-o veşnică transformare şi devenire. Este o reluare a vechii teze heracliteene, a tezei veşnicei deveniri, o amplificare a ei.

Această devenire veşnică nu este pentru Nietzsche decât expresia unei voinţe de putere, care se exprimă în devenirea cosmosului, în dezvoltarea vieţii animale, în societăţile omeneşti, iii istorie, în instinctele variate ale indivizilor. Toate acestea tind să se impună, să-şi impună voinţa, să domine. Totul este deci, în cosmos, în viaţa indivizilor şi în istorie, o luptă continuă, fără sfârşit şi a cărei expresie cea mai înaltă este teza reîntoarcerii veşnice. Conştiinţa ei este, pentru Nietzsche, „amiaza gândirii umane". Nu mai vorbim atunci de o lume ideală (platoniciană) şi de o lume a aparenţelor, avem viziunea clară a acestei deveniri reale, dure, inexorabile. Ce sens are atunci această devenire, această transformare şi lupta continuă în univers şi între oameni. Nici un alt sens decât că ea se va repeta mereu, în alt ciclu, că ea, după ce le-a epuizat, va relua mereu acelaşi şir de combinaţii prin care a trecut. Este o soartă a lumii. Omul nu are în această perspectivă altă soluţie decât să-şi iubească şi el soarta (Amorfati).

 

Valorile ideale ale omului

Este uşor de înţeles că în această perspectivă cosmică - ale acestei rivalităţi şi lupta ca esenţă a tuturor lucrurilor - valorile ideale ale omului nu sunt nici ele considerate decât în măsura în care ele dau acestuia o putere, o întărire. Aceasta rezultă, în primul rând, dintr-o sinceritate perfectă a omului faţă de el însuşi, faţă de credinţele lui, din curajul spiritului de a vedea realitatea fără frică, de a se elibera de orice iluzie. Filosofia realistă a lui Nietzsche este astfel opusă oricărui idealism de fel platonic, care crede într-un adevăr în sine, într-un bine în sine. Logica, sau ştiinţa, nu ne dau, pentru Nietzsche, adevărul, dar numai o perspectivă schematică, asupra lucrurilor, orânduită pentru noi, şi care ne permite să le stăpânim (perspectivism, pragmatism), în ceea ce priveşte credinţele noastre morale, ele nu sunt decât o expresie a afectelor noastre puternice, o mască pentru acestea.

(www.cronicarii.com) 

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cine a fost Friedrich Nietzsche?.

Comentarii