Pentru a conştientiza sensul profund al păcatului este nevoie să depăşim înţelegerea lui strict juridică, ca încălcare a legii morale.
Păcatul este despărţirea de Dumnezeu, ieşirea din comuniunea cu El, este îndepărtarea de viaţa dumnezeiască şi veşnică pentru care a fost creat omul. Păcatul este o stare nenaturală, el nu ţine de fiinţa omului pentru că Dumnezeu nu l-a făcut pe om păcătos. Sfânta Scriptură numeşte păcatul "fărădelege" (I In 3, 4), "nedreptate" (I In 5, 17), "cădere", termeni care presupun o stare primordială dreaptă şi bună a omului.

Cuvântul grecesc pentru păcat, "amartia", are sensul originar de ratare a ţintei, de rătăcire într-o direcţie greşită, arătând apucarea pe calea morţii în locul căii vieţii şi scoţând în evidenţă caracterul păcatului de eşec existenţial. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu în vederea ajungerii la asemănarea cu El, de aceea omul nu se împlineşte decât în Dumnezeu, în comuniunea cu El.

Păcatul este tot ceea ce e în afara lui Dumnezeu, este căutarea împlinirii în afara lui Dumnezeu a dorului după veşnicie sădit de Dumnezeu în om şi care nu poate fi împlinit decât în Dumnezeu. De aceea păcatul nu ne împlineşte.

Faptul că Dumnezeu numeşte păcat neîmplinirile noastre în lucrurile limitate e o mângâiere pentru că dovedeşte că Dumnezeu vrea să ne dea altceva, nelimitat, comuniunea şi asemănarea cu El (P. Rafail Noica).

 

 

RĂDĂCINI

În general păcatul constă în deturnarea unor funcţii, a unor puteri trupeşti sau sufleteşti sădite de Dumnezeu în om care nu sunt rele în sine dar devin atunci când sunt puse în slujba egoismului. Plăcerea legată de anumite funcţii biologice (hrănirea, reproducerea etc.) şi care este doar o chezăşuire către realităţile Împărăţiei lui Dumnezeu, devine un scop în sine, în afara lui Dumnezeu, existenţa omului transformându-se într-o alergare după plăcere şi fugă de durere care nu ne poate împlini.

 

CONSECINŢE

Păcatul ne închide în egoism separându-ne de Dumnezeu şi de aproapele. Păcatul nu ne scoate din braţele iubirii lui Dumnezeu, dar ne închide în noi înşine ca într-un mormânt (P. Galeriu).

Păcatul se răsfrânge asupra stării psihice şi fizice a celui care l-a săvârşit şi îi influenţează întreaga viaţă. Mai mult, el depăşeşte limitele vieţii personale răsfrângându-se asupra celorlalţi şi afectând lumea întreagă.

Omul trupesc, aservit păcatului prin poftele cărnii, nu mai conştientizează consecinţele păcatului, pe când omul duhovnicesc constată împuţinarea sau pierderea harului în urma săvârşirii păcatului şi resimte durerea de a fi rănit dragostea nemăsurată a lui Dumnezeu.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Păcatul.

Comentarii