Numit în popor şi Ispas (de la v. slav: Supasu = Mântuitorul), cade totdeauna în Joia săptămânii a şasea după Paşti, adică la 40 de zile după înviere, când Domnul S-a înălţat la cer (vezi Marcu XVI, 19 ; Luca XXIV, 50 si Fapte I, 2-12). Este una dintre cele mai vechi sărbători creştine, despre care amintesc Constituţiile Apostolice. Cea mai veche menţiune despre această sărbătoare o găsim la Eusebiu al Cezareei, în opera lui Despre sărbătoarea Paştilor, compusă spre 332, dar aci se arată că înălţarea era sărbătorită pe atunci în Orient nu în ziua a 40-a după Paşti, ci în a 50-a (odată cu Rusaliile), cum atestă şi alte mărturii din sec. IV, ca Egeria. Sărbătoarea înălţării, prăznuită la început odată cu Rusaliile, punea astfel pecetea finală perioadei pascale a Cincizecimii; era un fel de otpust al marii solemnităţi liturgice a Răscumpărării.

 

Sărbătoare generalizată

În sec. IV, Sf. Ioan Gura de Aur ne-a lăsat o frumoasă predică la această sărbătoare, pe care el o numeşte "cinstită şi mare". Asemenea cuvântări (autentice) ne-au mai rămas, din aceeaşi vreme, de la sfinţii Atanasie al Alexandriei şi Grigore de Nissa. Pe la 380-385, pelerina apuseană Egeria aminteşte de festivităţile din ziua a patruzecea după Paşti; la Ierusalim însă acestea aveau loc în biserica Naşterii din Betleem, iar sărbătoarea înălţării era prăznuită la Cincizecime, adică în aceeaşi zi cu Pogorârea Sfântului Duh. Spre sfârşitul secolului IV sau începutul secolului V, sărbătoarea înălţării s-a despărţit de cea a Pogorârii Sfântului Duh, căci pe vremea Fericitului Augustin (+ 430), serbarea ei în ziua a 40-a după Paşti era generalizată peste tot în lumea creştină, alături de sărbătoarea învierii şi cea a Pogorârii Sfântului Duh, fiind totodată considerată de origine apostolică. În sec. VI, Sf. Roman Melodul compune Condacul şi Icosul sărbătorii, iar imnografii din secolele următoare (Sf. Ioan Damaschinul şi Sf. Iosif Imnograful) compun canoanele din slujba înălţării.

Salutul „Hristos S-a înălţat”

O deosebită solemnitate a căpătat această sărbătoare mai ales de când Sfânta împărăteasă Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a ridicat pe muntele Eleonului sau al Maslinilor (de unde Mântuitorul S-a înălţat la cer) o vestita biserica (Eleona), în care înălţarea se prăznuia cu mare fast şi pompă, începând de la miezul nopţii, mai ales prin mulţimea luminilor aprinse; azi biserica e în ruină, dar în ziua înălţării se adună încă acolo o mulţime de creştini, iar clerul diferitelor confesiuni săvârşeşte Sfânta Liturghie pe altare portative. În unele părţi, în aceeaşi zi, creştinii se salută cu formula "Hristos S-a înălţat". Slujba zilei se caracterizează prin aceea că are legătură şi cu învierea şi cu Pogorârea Sfântului Duh. Astfel, după Evanghelia de la Utrenie se cântă Învierea lui Hristos văzând..., iar Catavasiile sunt irmoasele Canonului de la Pogorârea Sfântului Duh, deoarece sărbătoarea Înălţării nu are Catavasii proprii.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Praznicul Înălţării la cer a Domnului.

Comentarii