Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
În dor, românul trăieşte simţirea intensă a legăturii în care se află cu cei cu care a vieţuit la un loc, când e depărtat deci. Dorul e simţirea acută a absenţei acelora din orizontul sau, care poartă urmele lor, ce nu pot fi umplute de alţii. În dor se trăieşte, o prezenţă sui-generis a celor absenţi; se trăieşte durerea absenţei lor.
Dar chiar prin această durere se trăieşte, în acelaşi timp, un fel de neştearsă prezenţă a lor în conştiinţă. Absenţa lor e un chin, pentru că nu e o absenţă totală, nu e o uitare. În dor omul e singur sau fără cel dorit, şi în acelaşi timp nu e singur: e cu cel dorit. Dar cel dorit nu e de faţă în carne şi oase, ci e reprezentat prin dor.
Dorul se iveşte pe neaşteptate
Dorul aduce şi ţine în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar şi o durere, deoarece chipul nu ţine cu adevărat locul celui absent şi dorit. Dorul e "trimis" de acela. Prin dor vine ceva de la acela sau se duce ceva din fiinţa celui ce doreşte la cel dorit. Dorul se iveşte pe neaşteptate, vine năpraznic şi fierbinte, vine ca vântul pentru că este legat de dragoste, care circulă, între cei ce se iubesc, ca gândul.
"O, bădiţă, bădişor
Nu-mi trimite atâta dor
Şi pe lună şi pe nor.
Trimite-mi mai puţintel
Şi vino, bade, cu el."
"Şi acesta-i dorul mare,
M-ajunge, mergând pe cale."
"Pe drumul de la Săcele
Vine dorul mândrei mele
Şi-aşa vine de fierbinte
De-aş sta-n drumu-i, m-ar aprinde."
"Dorul merge ca vântul
Şi dragostea ca gândul."
Uneori dorul vine subţirel, de nici nu-l bagi de seamă. Dorul are uneori o violenţă care dă celui ajuns de el sentimentul că se sfârşeşte sub forţa lui. Nici un gând nu poate scoate sufletul de sub obsesia lui.
"Treci, bade, dealul încoace,
Că n-am dorului ce face:
Că nu-i dor ca dorurile,
Să-l omori cu gândurile;
Că-i un dor asupritor,
Când îmi vine, stau să mor."
Luciditatea şi duioşia
Dorul e foc ce arde inimă, e boală care îngălbeneşte pe cel în care se aşează şi-l usucă din picioare, îl face să plângă, îi paralizează orice activitate, îl poartă din loc în loc, nu-i mai dă odihnă, nu-l lasă să lucreze, nu-l lasă să doarmă. Căci acela tot timpul se gândeşte la cel dorit. Dorul e ca un şarpe, ca un câine. Dorul cel mai năpraznic este între cei ce se iubesc. Dar există un dor de părinţi, de fraţi, de sat, de peisajul satului, de ţară.
"Jelui-m-aş brazilor
De dorul fraţilor;
Jelui-m-aş munţilor
De dorul părinţilor;
Jelui-m-aş florilor
De dorul surorilor."
Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ca; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea.
Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi într-un grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite. Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta.
Am menţionat mai înainte fluiditatea stărilor sufleteşti proprie românului. Fluiditatea aceasta e o trecere de la o stare la alta, care pare contrară. Dar această trecere arată că fiecare din stările sufleteşti între care se face trecerea cuprinde virtual ceva din cealaltă. Cele mai extreme stări între care se mişcă ca între doi poli sufletul românesc sunt luciditatea şi duioşia.
Faptul acesta face ea luciditatea să aibă în sine duioşia ca virtualitate care se actualizează repede sau duioşia să aibă o claritate străină de notă tulbure, haotică, violentă a sentimentalismului altor popoare.
Individualistul nu suferă de dor
Umorul se produce la punctul de trecere de la luciditate la duioşie printr-o frânare reciprocă, când persoana iubită sau dragă e de faţă, având în el o notă de bucurie. Dorul e duioşia distanţei. Dar e frânată şi ea de meditaţie.
Dorul e mărturia comuniunii adânci, duioase şi lucide în care trăieşte poporul român. În dor fulgeră o pătrundere deosebit de adâncă a calităţilor şi frumuseţilor persoanei dorite, tocmai pentru că această pătrundere e înaripată de duioşie. Individualistul nu suferă de dor. Dar el nici nu a străbătut prin cunoaştere la esenţa cea mai frumoasă a altuia. Lui îi este indiferent din punct de vedere afectiv că este sau nu este cineva lângă el. El nu suferă de absenţa cuiva. El nu cunoaşte afectiv propriu-zis pe nimeni, decât pe sine însuşi, şi nici pe sine însuşi nu se cunoaşte afectiv, deci nu se arc deschis în ceea ce este mai adânc şi mai uman în el. El duce o existenţă introvertită. Este interesat numai de el. Dar şi introvertirea lui se opreşte la un zid chiar în fiinţa proprie, dincolo de care nu poate trece. În dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeşte. Este cu înţelegerea adâncă în acela, dar, în acelaşi timp, în dor se cunoaşte omul pe sine însuşi, cum nu se cunoaşte în afara dorului.
(Pr. prof. Dumitru Stăniloae)
