Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Mântuirea: Azi, nu mâine...
Un om plin de păcate, ascultând o predică despre mântuirea sufletului, prin primirea sfintei învăţături a Domnului nostru Iisus Hristos, se hotărî să înceapă şi el o viaţă lipsită de greşeli, dar îşi zise:
"Încep de mâine".
Peste noapte însă, păcătosul muri.
"Mâine" este vorba Diavolului, numai "azi" este vorba lui Dumnezeu.
Patimile: Cununa virtuţii
Un înţelept din vechime, care toată viaţa luptase şi biruise toate pornirile rele, ieşi într-o zi la plimbare având în jurul capului o coroană verde de stejar.
Nişte trecători îl opriră, spunându-i:
- Numai vitejilor din războaie li se cuvine aceasta...
Iar el le răspunse:
- Oameni buni, eu am biruit duşmani mai tari şi mai cumpliţi decât cei de pe câmpul de luptă. Am biruit sărăcia, am înfrânt lenea, am gonit trufia, am zdrobit patimile trupeşti...
Cei ce strigaseră la el rămaseră ruşinaţi la aceste vorbe, dându-şi seama că înţeleptul acela avea dreptate.
Pocăinţa: Drumul lacrimilor
Un mare bandit, după ce a trăit o viaţă de nelegiuiri, şi-a luat îndemnul să se pocăiască.
A mers la un pustnic şi i-a spus gândul lui.
Pustnicul l-a sfătuit:
- Ia un butoi mare şi umple-l cu apă. Şi când o fi plin, să ştii că Dumnezeu te-a iertat.
Omul merse şi făcu aşa. Dar din ce turna, din aia butoiul rămânea gol. Turna zadarnic.
Începu el atunci să se mâhnească, zicându-şi: "Se vede treaba că nu găsesc iertare la Dumnezeu...".
Aşa de mare era mâhnirea lui, că începură să-i curgă lacrimile.
Atunci s-a petrecut o minune.
Butoiul s-a umplut pe dată, iar omul a simţit în suflet mângâierea iertării lui Dumnezeu.
Numai prin lacrimile căinţei putem căpăta de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre.
Rugăciunea: Potolirea fricii
Fiind furtuna mare, căpitanul unei corabii îi dădu porunca celui mai tânăr marinar să se urce pe catarg şi să lege o frânghie ce se rupsese.
Marinarul se înfricoşa şi, înainte de a se urca, se duse puţin în cabina sa.
Cum se întorsese înviorat la faţă, căpitanul îl ispiti:
- Ai băut o gură de rachiu!?
- Nu, răspunse supus marinarul, m-am rugat lui Dumnezeu.
Sfânta Împărtăşanie: Leacul minunat
Într-o casă de muncitor sărac dar plin de credinţă în bunătatea lui Dumnezeu zăcea de grea boală un copilaş. Doctorul nu mai avea nici o nădejde să-l scape. Mama copilului, ostenită de veghe, aştepta voia lui Dumnezeu.
Văzând că boala nu se dă bătută, femeia îl cheamă pe preot să-l împărtăşească pe copil.
După ce-i dădu sfânta împărtăşanie, părintele îl întreabă pe copil:
- Cum îţi este?
Copilul îşi adună toate puterile şi răspunse:
- Da, mi-e foarte bine.
A doua zi, când veni doctorul, fu tare uimit: copilul era mult mai bine.
Peste o săptămână, copilaşul se juca în ogradă cu fraţii lui, însănătoşit pe deplin, cu toate că nu mai fusese nici o nădejde.
Fiindcă una-i puterea omului şi alta este cea a lui Dumnezeu.
Sfânta Scriptură: Ceea ce nu arde
Luând foc odată casa unui om credincios din Scandinavia, au ars toate lucrurile, afară de Biblie, care fu găsită neatinsă.
Tot aşa s-a întâmplat la focul din biserica de la Costeşti. Sfânta Evanghelie a scăpat neatinsă de foc. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi atins de foc, ci el e stăpân pe foc.
Sfânta Treime: Unul şi trei, trei şi unul
- Cum se poate închipui Sfânta Treime în una şi aceeaşi fiinţă?, întreabă odată un om pe un preot.
Preotul îi răspunse:
- Ia pildă, fiule, soarele. El unul este, şi totuşi, trei chipuri are. El, cu lumina şi căldura lui una sunt, cu toate că-s trei. Şi-s trei, cu toate că-s una.
