Mărturisirea se face folosind verbe la trecut.

O anecdotă (ca să nu zic banc) spune că un credincios merge la duhovnicul său şi zice printre altele: "Am furat zece găini, dar matale spune acolo douăzeci, că mai fur diseară zece...". E bine a spune: am făcut, am săvârşit etc. Se spune, de exemplu, am furat, nu fur. Se înţelege că sunt păcate ce vor fi lăsate în urmă, nu continuate după ieşirea de sub epitrahil. Cu siguranţă unele se vor repeta, însă trebuie să simţim dorinţa de a lupta cu toate păcatele, nu numai cu cele mari.

 

Spovedania nu-i prilej de laudă.

Un părinte spunea că păcatele mici nu sunt de neglijat, mai ales dacă sunt multe, căci se poate construi o casă mare şi trainică şi cu cărămizi mici, nu doar cu cele mari. Mai trebuie spus că spovedania nu-i deloc prilej de laudă. La Spovedanie se spun păcatele cu zdrobire de inimă, nu se înşiră virtuţile ("de postit postesc, milostenie fac, mă rog des etc.).

Părintele Nicolae Steinhardt într-o clasificare inedită a păcatelor capitale enumeră printre alte şapte şi... recursul la scuze. Deci, nu se prezintă justificări, "circumstanţe atenuante" (decât lămuriri simple pentru a se constata gravitatea păcatului), nu se dă vina pe cel ce a îndemnat la păcat, căci nici lui Adam nu i-a folosit acesta; se mărturisesc păcatele proprii, nu ale altora. Nici nu trebuie să se îndreptăţească pe sine cel ce se spovedeşte spunând, spre exemplu, "am făcut cutare păcat, dar, oricum toţi fac asta". Duhovnicul poate refuza Mărturisirea credinciosului dacă-l simte nepregătit pentru Spovedanie şi nu-l poate dezlega de păcate dacă nu vede în el hotărâre de îndreptare, disponibilitate în a rupe legăturile păcatului. De asemenea, trebuie spuse şi păcatele prin omitere. Se poate păcătui şi prin tăcere, prin lipsa de acţiune, atunci când nu-L mărturiseşti pe Hristos în faţa oamenilor. Se păcătuieşte spre exemplu când o persoană, auzind că o amică vrea să avorteze şi-i cere sfatul, tace sau îi spune: "nu ştiu ce să zic, e problema ta". Se păcătuieşte când se trece cu vederea cel sărac, când nu se îndeplinesc anumite datorii sfinte, ca participarea la Liturghie, rugăciunile pentru cei răposaţi etc. E foarte important în cântărirea gravităţii faptei să se spună dacă păcatul s-a săvârşit des sau rar, dacă e o mare patimă, o constantă a vieţii celui ce se mărturiseşte sau s-a întâmplat accidental. Şi păcatele vechi, de ani de zile, nemărturisite la acel îndepărtat moment - din neştiinţă sau din alt motiv, trebuie spuse, chiar dacă nu s-au mai repetat.

 

Evitaţi aglomeraţia de la sfârşitul posturilor.

Foarte mulţi preferă să se spovedească în ultima săptămână a postului, pentru a se împărtăşi în ziua marelui praznic (deşi s-ar putea împărtăşi cu binecuvântarea duhovnicului la orice Sfântă Liturghie, oricând în timpul postului). La parohiile de la ţară problema e mai simplă, pentru că spovedania se poate face cu o oarecare programare, evitându-se îmbulzeala. Însă, la parohiile din oraş mai ales, cozile în această perioada sunt interminabile şi de aici imposibilitatea unei Spovedanii complete şi de real folos.

În astfel de cazuri, o Spovedanie nu poate dura mai mult de 2 minute. Ce poţi spune în acest timp?! Un mare duhovnic contemporan spunea că nu pune prea mult preţ pe o astfel de Spovedanie, mai ales dacă penitentul nu-i spovedit de un an. Poţi mărturisi toate neputinţele dintr-un an într-un timp aşa de scurt?! Nu e vina părinţilor slujitori că situaţia este astfel; se străduiesc şi dânşii să-i mulţumească pe toţi. Nu-i poţi respinge pe credincioşii pregătiţi de spovedanie, s-ar putea să se îndârjească şi să nu mai calce pragul bisericii. E adevărat că nici să stai cu ochii pe ceas sau să-l opreşti pe credincios din mărturisire nu-i lucru bun. Grav este şi dacă se recurge la Spovedania în grup a tinerilor, care nu e canonică, cu atât mai mult cu cât adolescenţii zilelor noastre chiar au multe lucruri de spus sub epitrahil. Recomand tuturor să refuze o astfel de mărturisire, căci e mai bine nemărturisit, decât spovedit necanonic sau pseudo-spovedit...

 

Atenţie la cuvintele duhovnicului!

După Spovedanie, sau chiar în timpul acesteia, preotul obişnuieşte a da câteva lămuriri, sfaturi, poveţe. Se cere acum multă luare aminte la eventualul canon pe care-l rânduieşte preotul (nu spre pedeapsă - cum consideră unii, ci spre vindecare) şi dacă dă dezlegare sau nu pentru a primi Sfânta Împărtăşanie. Pentru păcate grele şi lipsa căinţei pe măsura faptelor, preotul duhovnic poate amâna primirea Sfintelor Taine. Dacă credinciosul nu se află în păcate de moarte, se cuvine să îndrăznească, cu binecuvântarea duhovnicului, să se împărtăşească mai des.

Bineînţeles cu inima înfrântă şi smerită şi cu conştiinţa păcătoşeniei, dar şi cu dorinţa de a primi prin Împărtăşanie ajutor în lupta pentru despătimire şi îmbunătăţire. Fără Împărtăşanie deasă credinciosul nu poate deveni mai bun, mai iubitor, asemenea cu Hristos. Adevărata viaţă creştină se trăieşte doar lângă Potirul Euharistic. Mulţi, dintr-o smerenie prost înţeleasă, se socotesc singuri nevrednici de împărtăşirea deasă, deşi nu se află sub osânda canoanelor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cel ce nu-i vrednic zilnic să se împărtăşească, nu-i vrednic nici o dată pe an, la Paşti. Credinciosul e dator să asculte, dar şi să ceară sfaturi, să întrebe ce are de făcut, cum poate scăpa de unele păcate sau de gândurile păcătoase ce-i dau târcoale. Să nu uităm că păcatele se fac cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta, şi că de mărturisit se cuvine să le mărturisim pe toate, nu doar pe cele vizibile, grosiere...

 

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului La spovedanie.

Comentarii