Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Canonul cel mare este o capodoperă a imnografiei răsăritene, în centrul căreia se află smerenia şi pocăinţa ca mod de răscumpărare a omului împovărat de conştiinţa păcatului. Acest Mare Canon poate fi citit nu numai în biserica sau chilie, dar şi oricând în casa fiecărui creştin însufleţit de râvna pocăinţei.
Autorul, Sfântul Andrei Cretanul, s-a născut la Damasc în anul 760 şi a murit la Erisso, pe insula Lesbos, în anul 840. De foarte tânăr şi-a agonisit o înaltă ştiinţă de carte şi tot de tânăr a îmbrăţişat viaţa călugărească, devenind monah în mănăstirea Sfântul Sava, pe lângă Ierusalim, unde şi-a adâncit nu numai viaţa duhovnicească, ci şi pe cea teologică, adiată de harul poetic.
Avea numai douăzeci şi cinci de ani când patriarhul Ierusalimului l-a trimis cu o misiune bisericească la Constantinopol. Apoi, hirotonit ca diacon, a primit ascultarea de a conduce un orfelinat şi o casă de bătrâni, implicându-se astfel şi în opera de asistenţă socială a Bisericii.
Canonul face parte din slujba de dimineaţă
În jurul anului 700 a fost numit Arhiepiscop al Cretei, de unde şi numirea de Cretanul (în unele cărţi i se mai spune şi Ierusalimiteanul, ca unul care şi-a început activitatea în Sfânta Cetate).
Sfântul Andrei Cretanul a fost unul dintre primii şi cei mai mari imnografi ai Bisericii de Răsărit. Opera sa capitală este Canonul cel mare, alcătuit spre sfârşitul vieţii, cam la vremea când Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, compunea Viaţa Sfintei Maria Egipteanca.
Canonul aghiografic e o specie de poezie cu formă fixă (cum ar fi, în poezia laica, sonetul sau glossa), iar numele îi vine de la grecescul kanon, care înseamnă „norma“, „regula“, „principiu director“. De obicei, el este alcătuit din noua cântări (ode), după numărul celor nouă cete îngereşti; fiecare din acestea cuprinde un număr de tropare (strofe), precedate de un irmos (care anunţă tema troparelor) şi urmate de un imn al Sfintei Treimi şi un altul al Născătoarei de Dumnezeu. De regulă, canonul face parte din slujba de dimineaţă (utrenia) şi e dedicat sfântului (sau sfinţilor) din ziua respectivă. Opera Sfântului Andrei Cretanul are o situaţie cu totul aparte. El se numeşte Canonul cel mare sau Marele Canon, pentru trei raţiuni principale: adâncimea gândirii, frumuseţea expresiei şi numărul troparelor (în total, 211).
Tema Marelui Canon
El a fost rânduit de Biserica în cartea de slujbe numita Triod (Trei-Ode), şi anume la utrenia de joi în săptămâna a cincea din Postul Mare, adică la vremea când creştinii – monahi şi mireni – trebuie să-şi sporească efortul de purificare în aşteptarea Patimilor şi Învierii Domnului. Cu vremea s-a hotărât ca el, împărţit în patru segmente (şi cu unele prescurtări) să fie cântat – sau citit – şi în prima săptămâna a Postului Mare, şi anume în zilele de marţi, miercuri, joi şi vineri.
În decursul timpului – dar tot în vechime – în Canonul Sfântului Andrei au fost intercalate şi triodele (tricântările) altor imnografi, Teodor şi Iosif, anume la începutul cântărilor a patra, a opta şi a noua, precum şi imnurile dedicate Sfintei Maria Egipteanca (a cărei pomenire se face în Duminica imediat următoare) şi Sfântului Andrei.
Tema centrală a Marelui Canon (ca, de altfel, a întregului Triod) este relaţia antinomică dintre bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu. Dacă El, la Înfricoşătoarea Judecată, îi va osândi la chinuri veşnice pe cei păcătoşi, înseamnă că e lipsit de bunătate; dacă, dimpotrivă, îi va ierta pe toţi, fără nici o discriminare, înseamnă că nu e drept. Creştinii care merg pe ultima variantă cad în deznădejde; cei care merg pe a doua cad în laxitate morală.
Credinţa omului, alimentată de conştiinţa păcatului
Marele Canon, în cel mai autentic spirit ortodox, cultivă echilibrul: „Când ca un milostiv, vei şedea Judecător...“ (ultimul tropar din cântarea a opta). Aşadar, Dumnezeu judecă drept tocmai prin faptul că dreptatea e precedată de bunătate. Prin păcat, omul îşi prezumă osânda, dar prin credinţă speră în iertare. Credinţa omului însă se cere alimentată de conştiinţa păcatului şi, prin urmare, de pocăinţă, dar fără ca prin aceasta el să pretindă îndreptăţire: „Cu toate că a greşit, Mântuitorule, eu ştiu că Tu eşti iubitor de oameni: loveşti cu milă şi Te milostiveşti fierbinte; pe cel ce plânge îl vezi, şi ca un părinte alergi chemându-l la Tine pe fiul risipitor“ (Cântare întâi, troparul 12). Sfântul Andrei şi-a construit Canonul pe exemplele unor personaje – pozitive sau negative – din Vechiul şi Noul Testament, acestea două nemaifiind diacrone (desfăşurate în timpul istoric), ci sincrone (convergând către omul aspirant la mântuire).
(ÎPS Bartolomeu ANANIA)
