Timpul este circumscris şi nu este ceva de sine stătător. Timpul este umplut de Dumnezeu. Prin urmare, la fel cum Dumnezeirea Se află în tot spaţiul şi în toată creatura, la fel este şi în orice segment de timp. Dumnezeu este peste toate acestea: peste spaţiu, peste creatură, peste timp, pentru că El le guvernează.
Ca să vedem neputinţa omului în comparaţie cu atotputernicia dumnezeiască, să ţinem cont de faptul că nici măcar cu gândul nu putem noi, ca oameni, să înconjurăm spaţiul spre a evalua mărimea lui, nici măcar creaturile care ne sunt lăsate pe pământ nu le putem număra, decât în parte, şi nimeni nu-şi ştie timpul exact al şederii aici, în viaţa pământească. Deci nu putem fi stăpâni peste spaţiu, timp şi creaturi decât atât cât ne permite Însuşi Dumnezeu.
Astfel, pentru timpul petrecut fără folos, ne vom face cu toţii răspunzători în faţa Dumnezeirii. Asta pentru că timpul nu este al nostru, ci al Dreptului Judecător. Dacă pentru o petrecere a timpului plăcută lui Dumnezeu vom primi răsplată, este evident că pentru o petrecere rea şi plină de păcate vom da socoteală.
Internetul are „darul” de a comprima timpul
Pierderea timpului în jocuri, dezmăţ, desfrâu, ospeţe este un păcat tocmai prin aceea că timpul nu este în exclusivitate al nostru, ci Îi aparţine lui Dumnezeu. Când ai un fel plăcut de mâncare, nu te repezi să mănânci tot din oală, aşa este şi cu drămuirea timpului nostru. Timpul înseamnă viaţă, iar cheltuirea vieţii în păcate este mare urâciune.
Internetul are „darul” de a comprima timpul. Orele zboară, minutele ţi se par secunde, şi tot aşa. Unii sunt foarte atraşi de acest miraj, considerându-l un element forte al lumii virtuale. Iar eu afirm că este elementul cel mai de plâns.
Cineva va răspunde pentru timpul pierdut pe chat, prin flirturi, pe canale interzise, pe site-uri deocheate, şi acela nu va fi nimeni altul decât cel care a păcătuit. Nu are rost să vorbim despre scurtimea zilelor noastre. Trăim vremuri în care medicina se află pe cele mai înalte culmi, dar mortalitatea creşte continuu. Nu e zguduitor acest paradox?
Datori suntem, astfel, să avem grijă de timpul nostru ca şi cum am avea grijă de sănătatea noastră, şi nu este nici o exagerare că, drămuind bine timpul, dăruim sănătate sufletului nostru. Dacă petrecem tot timpul în păcate, atunci se vor surpa şi sufletul şi trupul. Pierderea vremii pe Internet, în ceea ce generic se numeşte „distracţie”, este un afront direct adus lui Dumnezeu. Dacă Internetul ar fi fost de aşa mare trebuinţă, I-ar fi fost greu lui Dumnezeu să îl facă inginer pe Adam şi aceasta să stăpânească şi peste unealta asta de pierzanie? Nu se observă, oare, că, cu cât avem tehnică mai sofisticată, singurătatea se insinuează şi mai mult? Asta pentru că vrem relaţii virtuale, camere video peste tot, lumi imaginare.
Iubirea care se naşte pe Internet este – aproape întotdeauna – o iubire surogat, nu o iubire deplină. Pentru că dacă dragostea serveşte poftelor, atunci Dumnezeu nu mai încape în această relaţie.
Ascultare şi iertare
La polul opus, dacă iubirea are scopuri nobile (cum ar fi întemeierea unei familii şi naşterea de prunci), atunci Dumnezeu va coborî în viaţa ta şi vei înţelege fără prea mult efort cât de viclene sunt aceste maşinării virtuale care obişnuiesc să răpească vieţii reale tot ce este mai frumos.
Nelucrarea este o pedeapsă pentru cel care o adoptă. Nevoia de Dumnezeu îl va ajunge din urmă, căci oricâtă răutate ar avea omul în el, tot va ajunge la întrebarea firească dacă a făcut sau nu, în viaţa sa, ceva bun şi pentru suflet.
Nepriceput sunt în a vă spune ce să faceţi cu timpul vostru, de aceea mă duc direct la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la Înţelepciunea Duhului, care ne-a vorbit prin El, şi la bunătatea Tatălui, că ne-a învrednicit prin Întruparea Fiului să auzim asemenea cuvinte.
Iisus Hristos a propovăduit în multe feluri. Prin viaţa Sa curată, sfântă şi smerită. Prin gesturi, lacrimi, sacrificiu. Prin vindecări şi iertarea păcătoşilor, prin iertarea celor ce au greşit faţă de El. Prin pilde de o frumuseţe a înţelepciunii fără seamăn. Prin ascultare.
Ca să petrecem timpul încât să-I fim dragi lui Dumnezeu, nu ne trebuie multe, decât să ascultăm îndemnurile date nouă cu atâta blândeţe de Iisus. În viaţa pământească trebuie să ne arătăm blânzi, ca să nu moştenim răutatea. Trebuie să fim milostivi, ca să nu cunoaştem dreptatea nemilostivirii. Trebuie să fim împăciuitori, ca să nu cunoaştem ororile războiului. Trebuie să fim fideli familiei, ca să nu cunoaştem gustul trădării. Trebuie să iertăm, să facem milostenie, să postim, să ne rugăm, toate acestea nu spre fala lumii, ci spre folosul sufletului. Mai trebuie să ne facem de folos. Apoi, să-l ajutăm pe cel bolnav sau aflat în suferinţă. Trebuie să fim răbdători, credincioşi, să mulţumim pentru toate şi să fim smeriţi, căci de omul smerit nu se ating duhurile necurate. Să nu dăm frâu liber patimilor care ies din inimă. Să fim în acţiunile noastre nevinovaţi ca pruncii. Să lucrăm la via sădită pe pământul credinţei, chiar dacă Stăpânul ne-a tocmit în ceasul al unsprezecelea. Să muncim pentru o pâine şi să slujim cu dragoste şi fără cârtire. Să ne rugăm şi să priveghem, ca să nu cunoaştem tristeţea celor cinci fecioare nebune. Să înmulţim talanţii. Să dăm de mâncare celui flămând, să îi dăm un pahar cu apă celui însetat, să-l cercetăm pe cel bolnav, să mergem la cei ce se află în temniţe. Să ne facem vrednici de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.
Cine va face toate astea are cea mai frumoasă petrecere a timpului. Viaţa lui este o continuă sărbătoare.