A fost odată, pe vremea când bag de seamă că oamenii mari nu-i prea pricepeau pe copii, un băiat sărman care se născuse fără mâini şi a cărui mamă se prăpădise de timpuriu, dintr-o boală de acelea care nu iartă.

S-ar zice că mai necăjit suflet nu putea să fie pe lume, şi totuşi copilandrul nostru se arăta mereu senin la înfăţişare şi plin de bucurie în inima lui, iar pe deasupra era vrednic şi cuminte, de prinseseră drag de el toţi oamenii din satul acela şi din cele învecinate. Zice-se că numai din cuvânt aducea înapoi în cireadă vacile care se răzleţeau, că vedea uliul de departe şi-l alunga pe dată de peste ogrăzi, că era iute la pas şi ager la minte, iar mai presus de toate avea darul cântării, de se putea întrece cu dascălii de biserică şi cu păsările văzduhului.

Şi iată că într-o zi, apropiindu-se Sfintele Paşti, catadicsi să vină la biserica din sat şi boierul locului aceluia, care era încă tânăr şi cam fudul, dar pe care oamenii îl primiră în mijlocul lor cu toată căldura sufletelor curate, că doar creştini suntem cu toţii şi datori să ne iubim şi să ne veselim întru Domnul.

Şi când slujba s-a isprăvit şi a fost să iasă boierul din biserică, acesta dădu cu ochii de copilandrul lipsit de mâini, care sărea cu picioarele desculţe, când înainte, când înapoi, peste un şanţ aflat chiar în faţa sfântului lăcaş.

- Ce faci, blestemaţie?! - se răsti la el boierul, trăgându-şi mănuşile de mătase peste degetele îngălbenite de tutun. Aşa se iese, mă, de la Sfânta Biserică?!

Copilandrul se opri din sărit, îl privi cu ochii lui limpezi şi-i răspunse cuviincios:

- Iertare, domnia-ta, dar dacă n-am mâini, ca toată lumea, mă închin şi eu cum pot, sărind cruciş în cele patru colţuri ale bălţii...

Nici n-apucă bine copilul să-şi termine vorba şi iată că, sub ochii tuturor celor de faţă, din apa limpezită de soare a bălţii, scoase sfielnic capul un crin plăpând şi alb precum sufletul curat al micului închinător!

Boierul se dădu un pas înapoi şi-şi făcu o cruce mare, iar sătenii îl urmară, murmurând înfioraţi...

Aşa caută şi tu, cititorule, care eşti mintos şi ai mâinile tefere, să te închini după cuviinţă, ori că treci prin faţa bisericii, ori că-ţi începi sau îţi isprăveşti lucrul, ori că te afli în vreo altă împrejurare care cere închinăciune, ca nu cumva să te ruşineze copilul fără mâini dinaintea Judecătorului Hristos!

(După Părintele Constantin Valer Necula, „Căluţul lui Dumnezeu. Poveşti şi povestiri pentru cei ce n-au mai citit demult poveşti, Editura Bunavestire, Bacău, 2003)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului O lecţie de închinare.

Comentarii