Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul, care se citeşte în perioada Postului Mare, reprezintă una dintre treptele pocăinţei ce conduc spre Ziua Învierii lui Hristos.
Canonul cel Mare este una dintre cele mai importante, dacă nu chiar cea mai importantă operă a imnografiei despre pocăinţă. Deşi abundă în episoade biblice, totuşi nu este o simplă concentrare a unor teme biblice. Dimpotrivă, în acest Canon toate faptele scripturistice la care s-a făcut părtaş omul - crearea, căderea, alungarea din Rai, întoarcerea, aşteptarea, răscumpărarea - sunt personalizate. Ele se transformă în faptele fiecăruia dintre noi: crearea mea, căderea mea, răscumpărarea mea. Istoria personajelor devine istoria mea, iar eu devin conştient de profunzimea ei: "De unde voi începe să plâng faptele vieţii mele celei ticăloase?". Canonul ne introduce pe fiecare dintre noi în istoria Sfintei Scripturi şi ne determină să conştientizăm, prin intermediul modelelor de pocăinţă, amplitudinea păcatelor noastre şi înstrăinarea faţă de Dumnezeu.
Un monah tânăr şi erudit
Despre autorul Canonului cel Mare, Sf. Andrei Criteanul, nu se ştiu foarte multe, existând încă multe controverse asupra vieţii, dar mai ales asupra operei sale. Se crede că s-a născut în Siria, în oraşul Damasc, în jurul anului 660. Tradiţia spune că Andrei nu a putut vorbi până la vârsta de 7 ani, când a primit Sfânta Împărtăşanie într-o biserică din Ierusalim. Din acest motiv, părinţii l-au închinat lui Dumnezeu, astfel că după moartea lor a intrat într-o mănăstire ierusalimiteană, cel mai probabil la "Sf. Sava". Remarcat de patriarhul Teodor al Ierusalimului, este ajutat de acesta să îşi însuşească o bogată cultură teologică, devenind în acelaşi timp secretarul lui particular. În jurul anului 685, Andrei, deşi monah, este trimis la Constantinopol, împreună cu mai mulţi clerici. Scopul delegaţiei era de a subscrie hotărârilor Sinodului al VI-lea Ecumenic (Constantinopol, 680-681) în numele Bisericii Ierusalimului şi de a-l felicita pe Constantin al IV-lea Pogonatul pentru biruinţa împotriva monoteliţilor (cei care susţineau că Hristos a avut o singură voinţă).
Părintele săracilor
Îndeplinindu-şi obligaţiile, Andrei a rămas în capitala bizantină şi a fost hirotonit diacon. Mărturiile istorice arată că Iustinian al II-lea (685-695, 705-711) l-a numit administrator al orfelinatului "Sf. Pavel". El a făcut din milostenie una dintre preocupările sale de bază, arătându-se foarte compătimitor faţă de săraci, părinte pentru orfani, apărător al cauzei dreptăţii şi refugiu pentru cei persecutaţi. Distingându-se prin numeroasele sale calităţi, în preajma anului 712 a fost ales Arhiepiscop al Gortynei, în insula Creta. Deşi s-a opus iniţial ereziei monotelite, sub presiunea împăratului Filip Vardanis a acceptat pentru scurtă vreme doctrina eretică, participând chiar şi la pseudo-sinodul (conciliabulum) din 712, ce a condamnat învăţătura Sinodului al VI-lea Ecumenic. În anul următor însă, s-a dezis de această cădere, reluându-şi scaunul de arhiepiscop şi activitatea de imnograf şi predicator. În Creta, binefacerile sale s-au înmulţit şi s-au extins, concretizându-se prin ridicarea mai multor aşezăminte filantropice, între care şi un spital pentru săraci.
O listă impresionantă de scrieri
A păstorit oraşul cretan până în jurul anului 740, când, nu se ştie din ce motiv, a fost chemat la Constantinopol. La întoarcere, slăbit de boală şi de bătrâneţe, se opreşte în insula Lesbos (Mitilina), în oraşul Eresos, unde îşi încredinţează sufletul său lui Dumnezeu. Biograful său, monahul Niceta, afirma că şi-a cunoscut dinainte sfârşitul pământesc. A fost înmormântat în una dintre cele mai vechi biserici ale insulei, cunoscută ulterior drept Biserica "Sf. Andrei". Lista scrierilor pe care le-a lăsat în urmă nu este pe deplin finalizată. Criticii săi menţionează aproximativ 60 de cuvântări, 59 de canoane, 66 de irmoase (troparele de la începutul canoanelor), 34 de stihiri şi 47 de idiomele (tropare cu melodie şi ritm propriu), ceea ce indică o activitate prolifică pentru epoca sa. Cuvântările sale, în care se îmbină în mod armonios învăţătura dogmatică, istoria, citatele scripturistice, imaginaţia poetică, frazeologia distinsă şi retorica eleganţă şi precisă, îl plasează pe Sf. Andrei între cei mai de seamă predicatori bizantini.
"Inventatorul" canonului liturgic
Cea mai importantă latură a activităţii sale rămâne însă imnografia, nu atât pentru extensia impresionantă sau varietatea tematică, cât pentru că Sf. Andrei este cel care a introdus în cultul liturgic canonul, o nouă formă de cântare religioasă. Iar expresia desăvârşită a acestui nou stil îl constituie Canonul de pocăinţă, cunoscut şi sub numele de Canonul cel Mare, nu numai datorită lungimii sale (266 de strofe faţă de cele 30 ale unui canon obişnuit), ci şi profunzimii conţinutului său. Nu se ştie când sau unde a fost compus acest Canon, cercetătorii lansând două ipoteze.
Plecând de la ultima strofă a Canonului, prima ipoteza susţine că Sf. Andrei l-a compus pe când se afla în Constantinopol, înainte de a fi hirotonit arhiepiscop sau la puţin timp după, în urma unei strălucite victorii împotriva arabilor, precum cea din 717.
A doua ipoteză susţine însă că acest Canon a fost scris la bătrâneţe, în Gortyna, Constantinopol sau Eresos, oraşul în care a şi fost înmormântat, constituind un adevărat "cântec al lebedei". Dovadă în acest sens stau numeroase indicii, precum: "măcar la bătrâneţe nu mă lăsa în iad deşert", "măcar la sfârşit mântuieşte-mă" sau "timpul vieţii mele este scurt". Nu se ştie unde a fost citit pentru prima dată, dar este plauzibil ca el să fi pătruns în cult în unele biserici din Creta încă din timpul vieţii autorului sau, răspândindu-se ulterior. Se crede că tot Sf. Andrei a ales ca el să se cânte pe glasul al 6-lea, o muzică tristă şi lină.
(Daniela LIVADARU)
