Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Fiind inspirată de Duhul Sfânt, cartea Proverbelor cuprinde o morală religioasă în care sentinţele privitoare la datoriile omului faţă de Dumnezeu ocupă un loc deosebit. Teologia Proverbelor conţine învăţături adânci, revelate prin persoana regelui înţelept, şi la loc de frunte se situează "frica de Dumnezeu", începutul înţelepciunii.
Această temere de Dumnezeu nu trebuie să fie frica sclavului, ci este o stare complexă în care se împletesc respectul, devotamentul, ascultarea, supunerea, iubirea. Acestea aduc omului viaţa şi puterea de a se elibera de lanţurile morţii spirituale. "Mila şi adevărul să nu te părăsească, leagă-le împrejurul gâtului tău şi scrie-le pe tabla inimii tale... în toate lucrările tale gândeşte-te la El şi El îţi va netezi toate cărările tale"(3,3; 3,6).
„Fiecare pentru sine, Dumnezeu pentru toţi”
Înţelepciunea poporului a exprimat în termeni potriviţi legătura strânsă dintre elementul moral şi cel religios, subliniată de multe ori în cartea biblică. Cine şi-a pierdut simţul moral al bunei vieţuiri cu semenii, acela şi l-a pierdut şi pe cel religios, al legăturii cu Dumnezeu: "Cine de oameni nu se ruşinează, nici de Dumnezeu nu se înfricoşează".
Grija lui Dumnezeu faţă de creaturile Sale este exprimată astfel în textul scripturistic: "Cărările omului stau înaintea Domnului şi El ia seama la toate căile lui" (5, 21); "Ochii Domnului sunt pretutindeni, veghind asupra celor buni şi celor răi" (15, 3), "Multe puneri la cale frământa inima omului, dar numai sfatul Domnului se împlineşte"(19, 21). Autorii anonimi ai proverbelor formulează acelaşi adevăr în diferite moduri: "Fiecare pentru sine, Dumnezeu pentru toţi" (3654), "Berzei oarbe ii face Dumnezeu cuib" (1413), "Nu-i cum gândeşte omul, ci cum vrea Domnul" (5372). "Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu" (1952) este o expresie populară a versetului biblic din Proverbe 3, 9: "Cinsteşte pe Dumnezeu din averea ta şi din pârga tuturor roadelor tale".
„Bunătatea divină se revarsă asupra credincioşilor”
Înţelepciunea populară accentuează în nenumărate rânduri că Dumnezeu ajută numai pe cei harnici, care valorifică darurile primite: Dumnezeu dă, dar nu aduce acasă, Dumnezeu dă omului dar în traistă nu-i bagă, Munca de ţi-o cauţi bine e şi Dumnezeu cu tine, Roagă-te lui Dumnezeu şi munceşte tot mereu, Bunătatea divină se revarsă asupra credincioşilor, împlinind râvna omului: "Dumnezeu când îţi ajută şi ferul se face plută", dar dreptatea de sus nu întârzie să pedepsească pe cei ce se abat de la legea morală, căci "Dumnezeu are scări şi de suit şi de coborât", Dumnezeu nu bate cu ciomagul, Dumnezeu nu rămâne la nimeni dator, Dumnezeu nu răsplăteşte ca duşmanul, ci goneşte cu anul, Cei drepţi sunt răsplătiţi cu daruri pământeşti şi bogăţii veşnice, iar cei-păcătoşi au parte de nenorociri.
Cine e bun place şi lui Dumnezeu, Fii bun ca să trăieşti mult, Ce-i drept şi lui Dumnezeu îi place, Dreptatea niciodată nu piere, Numai la Dumnezeu e dreptate.
Învăţătura despre Dumnezeu cuprinsă în proverbele româneşti se apleacă asupra aspectelor practice, spre deosebire de cartea lui Solomon unde înălţimea teologică a gândirii înţeleptului se împleteşte cu frumuseţea îndreptarului moral.
Trăsăturile omului înţelept
Morala Proverbelor se întemeiază pe virtutea înţelepciunii: izvorul şi încununarea celorlalte virtuţi. Reliefând valoarea dobândirii înţelepciunii regele Solomon spune că "mai puternic este un înţelept decât un voinic şi cel priceput este unul plin de putere" (24, 5).
Frica de Dumnezeu, smerenia, răbdarea, stăpânirea de sine sunt caracteristici ale omului înţelept. Proverbele laudă importanţa deosebită a înţelepciunii: "Ea este mai preţioasă decât pietrele scumpe; nici un rău nu i se poate împotrivi şi e binecunoscută tuturor celor ce se apropie de ea; nimic din cele dorite de tine nu se aseamănă cu ea. Viaţa lungă e în dreapta ei, iar în stânga bogăţie şi slavă; din gura ei iese dreptatea; legea şi mila pe limbă le poartă. Câile ei sunt plăcute şi toate cărările ei sunt căile păcii" (3, 15-17).
„Omul înţelept face ce poate nu ce vrea”
În proverbele noastre, înţelept este considerat cel ce ştie să aleagă mijloacele cele mai potrivite pentru atingerea scopului urmărit, deci concepţia pune în evidenţă inteligenţa practică şi cultura:
Omul învăţat are stea în frunte
Înţeleptul învaţă din păţania altora, nesocotitul din a sa
Vrednicia fără înţelepciune, ca o frumuseţe fără ochi
Omul înţelept face ce poate nu ce vrea .
Blândeţea şi răbdarea sunt virtuţi care împodobesc pe cel înţelept: "Omul blând va fi binecuvântat, căci din pâinea lui dă celui sărac, iar Domnul încearcă pe fiii Săi pentru a-i întări în virtute: "Căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un părinte pedepseşte pe feciorul care îi este drag.
Întâlnim şi în cultura noastră populară proverbe ce fac elogiul blândeţii:
Vorba dulce, mult aduce
Răspunsul blând înlătură mânia
O vorbă bună stinge focul mai curând decât o bute cu apă
Unde este pace şi lui Dumnezeu îi place
Unde este omul bun, a pus şi Dumnezeu mila
Răbdarea îşi găseşte, de asemenea, formulări expresive care îi subliniază valoarea:
Cu răbdarea la necaz, nici un leac nu e mai bun.
Cu răbdarea treci şi marea - dar cu răul, nici pârâul. Răbdarea e cea mai bună doctorie. Răbdarea-i din Rai. Răbdarea-i mântuire.
„Vorba puţină şi mâncarea puţină niciodată nu strică pe om”
Sobrietatea în cuvinte este o altă manifestare a stăpânirii de sine. De aceea, Solomon recomandă puţinătatea cuvintelor şi vrednicia faptelor. Mulţimea vorbelor este întotdeauna semnul unei lipse de fond. "Dacă vezi un om care se zoreşte la vorbă, atunci pentru un nebun e mai multă nădejde decât pentru el" (29, 20).
Înţelepciunea noastră populară spune:
"Sau taci, sau zi ceva mai bun decât tăcerea. Puneţi frâu la gură şi lacăte la inimă. Vorba puţină şi mâncare puţină niciodată nu strică pe om.
Vorba multă sărăcia omului. Vorba multă nu e fără minciuni. Cugetă bine înainte de a vorbi". Mânia reprezintă un pericol pentru viaţa socială deoarece, ieşindu-şi din fire, cel mânios îşi pierde echilibrul sufletesc şi săvârşeşte fapte rele. Credinciosul este sfătuit să nu se asemene celor "înfierbântaţi de furie", pentru a nu deprinde calea lor. Dovada înţelepciunii constă în puterea stăpânirii de sine: "Cel încet la mânie este bogat în înţelepciune, iar cel ce se mânie degrabă îşi dă pe faţă nebunia" (22, 19).
(Pr. Nicolae Dascălu)
