Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere videoMânia nu încetează de a se aprinde continuu pe sine însăşi şi de a răsturna judecata care conduce pe om.
Experienţa milenară a inspirat antichităţii păgâne şi creştine ideea unei educaţii în vederea vindecării mâniei, educaţie al cărei pilon este stăpânirea de sine, deja menţionată, inclusiv un număr de elemente pe care le va dezvolta mai ales filocalia creştină.
Stăpânirea de sine trebuie să aibă mii de ochi, ca Argus din legendă, şi o putere fulgerătoare de pătrundere şi de adâncime.
Nu da prilej mâniei!
Plutarh reflectează în această privinţă: "Să nu dai prilej mâniei să se ivească nici măcar în glumă, căci preschimbă amabilitatea în ură, nici când vorbeşti în public căci transformă pasiunea pentru discuţie în ceartă, nici când judeci căci dă autorităţii înfăţişarea aparentă de aroganţă, nici când instruieşti pe cineva căci produce descurajare şi ură de carte, nici când eşti în stare prosperă căci sporeşti pisma împotriva ta, nici când eşti în nenorocire, căci ea, mânia, când eşti ursuz şi te cerţi cu tovarăşii tăi de suferinţă, îţi înstrăinează mila lor".
Educaţia în smerenie.
Acest mini-decalog cu caracter preponderent social continuă să aibă şi astăzi o valoare incontestabilă şi constituie un avertisment continuu împotriva lipsei noastre de stăpânire: căci suntem în stare să domesticim fiare sălbatice, ca pui de leu sau de lup, dar asmuţim mânia împotriva copiilor, a prietenilor şi a cunoscuţilor, împodobind această patimă cu gingaşul nume de ură a viciului.
Sfinţii Părinţi sunt mai analitici şi mai precişi. „Cum putem înlătura mânia?”, se întreba Sfântul Vasile. Printr-o educaţie în smerenie deja menţionată şi pe care Domnul a şi poruncit-o şi a şi practicat-o, zicând: "Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor" (Marcu 9, 35). Educaţia în smerenie opusă educaţiei moi şi indulgente nu lasă câmp deschis orgoliului amorului propriu, bunei păreri de sine, lipirii de bunurile temporale, lăcomiei, temerii de a suferi şi de a fi dispreţuit, pe care le combate prin virtuţile opuse.
Rolul cuvântului.
Dacă, zice Sfântul Vasile, te-ai obişnuit cu ideea că eşti cel din urmă dintre toţi, după porunca Domnului, de ce să te indignezi că ai fost insultat? Când te ofensează un copil, faci din insulta lui un temei de râs. Când un nebun proferă cuvinte de necinstire, îl socoţi mai degrabă vrednic de milă decât de ură.
Rolul cuvântului e decisiv în declanşarea şi aprinderea mâniei. Dacă, în ce priveşte fondul psihologic al mâniei, Sfântul Vasile are dreptate când afirmă că nu cuvintele proferate de cineva provoacă durerea, ci orgoliul nostru faţă de insultator şi părerea pe care şi-o face fiecare despre sine, în cazurile reale de mânie aprinsă la maximum, patima aceasta provoacă cuvântul, cuvântul provoacă lovitura, iar lovitura provoacă răni, din care vine moartea, conchide Sfântul Grigorie Teologul.
Mânia duce la primejdie.
Mânia este tatăl omorului crud. Nemânierea e lucru de laudă. Răsplata acestui lucru este evitarea primejdiei, iar răsplata acesteia e partea unui pământ moştenit cinstit, după cuvântul lui Hristos. Evident, educaţia cuvântului, a cuvântului cuviincios, smerit, măsurat, este continuu actuală; Sfinţii Părinţi merg chiar până la impunerea tăcerii: limba să tacă, gândurile să tacă, recomandă stăruitor Sfinţii Părinţi capadocieni şi Sfântul Ioan Scărarul; dar fondul sufletesc e acela care decide dacă mânia poate apărea sau nu, mai precis conştiinţa evanghelică a duhului, blândeţea şi bunătatea chenotică a inimii.
Rugăciune fără mânie.
Rugăciunea este un antidot împotriva mâniei. Cine se poate ruga cald şi cu toată dăruirea acela strâmtează drumul mâniei, căci rugăciunea dăltuieşte calea de diamant a bunătăţii, blândeţii şi înţelegerii. Pe deasupra, prin ea putem cere harul biruinţei asupra mâniei, biruinţa care se realizează graţie educaţiei continui a inimii care cere, dă, mulţumeşte şi se contopeşte cu cel căruia se adresează.
Să ne rugăm fără mânie, după porunca Apostolului (I Tim. 2, 8) şi fără a ţine minte răul. Doctorul sufletelor "ne porunceşte că nu numai când suntem noi mâhniţi asupra fratelui să lăsăm darul şi să ne împăcăm, ci şi dacă el s-a mâniat asupra noastră pe drept sau pe nedrept", releva Sfântul Ioan Casian. (Pr. Prof. Ioan G. Coman)
