Prima "condiţie" pe care o cere Mântuitorul Hristos pentru dobândirea bucuriei veşnice întru El este sărăcia cu duhul. Aceasta a reprezentat piatră de poticnire pentru multe minţi, ceea ce a făcut să se creadă că Hristos cere celor care cred în el să fie săraci cu mintea, adică, pur şi simplu proşti. Ori tocmai aici stă sărăcia minţii în înţelegerea precară, lipsită de autenticitate, a cuvintelor lui Hristos. Punând această stare ca o condiţie pentru dobândirea mântuirii, Hristos descoperă deodată sensuri adânci, deosebite şi nebănuite ale sărăciei cu duhul. Sărăcia cu duhul este înţeleasă foarte frumos de părintele Galeriu ca "sărăcie conştientă de sine în faţa nesfârşitei bogăţii a lui Dumnezeu şi a creaţiei".

Şi mai spunea părintele Galeriu continuând tâlcuirea, că în această sărăcie omul este de fapt conştient că nu are de oferit lui Dumnezeu decât păcatele sale. Omul, în relaţia sa cu Dumnezeu nu poate decât să recunoască smerit că primeşte "din plinătatea Lui, har peste har" oferind în neputinţa sa, spre curăţire, un suflet plin de păcate. Un alt sens pe care îl aduce la suprafaţă părintele, plecând de la tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, este smerenia. Numai omul smerit, lipsit de slavă deşartă, poate să îşi supună voinţa lui Dumnezeu pentru ca El, aşa cum ştie, să îi ofere mântuirea ca dar sacru de nepreţuit. "Aşa au înţeles Sfinţii Părinţi această Fericire. Sfântul Grigorie de Nyssa spune: <<Mie mi se pare că Cuvântul a numit sărăcia duhului smerita cugetare de bunăvoie>> …La fel Sfântul Ioan Gură de Aur înţelege pe: <<săracii cu duhul drept cei smeriţi de bună voie, adică lipsiţi de trufia minţii şi de nemăsurata iubire de sine, păcat prin care s-au pierdut îngerii cei răi şi primii oameni".

 

Transcenderea spaţiului şi a timpului prin …smerenie

Părintele Galeriu tâlcuieşte "Muntele Fericirilor" urcând treaptă cu treaptă spre restabilirea ontologică a chipului ştirbit prin păcat şi prin îndepărtarea de Dumnezeu. Ar fi prea mult să trecem prin fiecare fericire şi nu este aici locul, însă trebuie spus că fiecare fericire are un înţeles adânc, iar Hristos urcă prin fericiri către unica fericire, pornind de la sărăcia cu duhul. De ce este nevoie să fi smerit pentru a te mântui? În primul rând pentru că nu poţi primi altfel darurile dumnezeieşti decât recunoscând că nu poţi decât să primeşti. "Ce ai tu pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit?" Tot binele pe care îl avem este un dar dumnezeiesc şi cel care recunoaşte acest dar ca pe o binecuvântare îşi oferă viaţa ca dar, în chip euharistic lui Dumnezeu.

Indiscutabil, smerenia este o virtute esenţială, iar actualitatea ei este incontestabilă. Dacă smerenia autentică în duhul lui Hristos ar "birui" minţile noastre în mod sigur altfel ar fi trataţi cei de lângă noi. Însă, m-am oprit asupra primei fericiri şi pentru că pornind de la aceasta se poate face o legătură frumoasă cu alte două realităţi duhovniceşti dragi părintelui: cununia făpturii umane cu Creatorul şi vederea luminii dumenzeieşti prin transcenderea luminii fizice şi a celei raţionale.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului A fi sărac cu duhul.

Comentarii