În rugăciunea „Tatăl nostru” toate cuvintele sunt latine, cu trei excepţii, iar în „Simbolul credinţei” 90 % sunt cuvinte latine. Iată cei mai de seamă termeni latini din lexicul creştin romanesc: ajun (adjuno, are), altar (altare), botez (baptiso din greceşte), cer (coelum), a crede (credo, ere), creştin (chrestianus), cruce (crux, is), a se cumineca (communico, are), a se cununa (corono, are), a se închina (inclino, are), a îngenunchea (ingenuculare), înger (angelus, din greceşte), a jura (juro, are), minune (mirio, are), nun-nanas (nunus), nunta (nuptia), păcat (peccalum), părinte (parens), a ruga (rogo, are), tâmplă (templum), a toca (tocco, are), sant pentru sfânt (sanctus) etc.

Unii termeni de credinţă au fost creaţi direct de strămoşii noştri, prin preoţii lor, tot din latină, deci sunt complet diferiţi de cei folosiţi în Biserica apuseană încă din secolul II. Aceasta este cea mai puternică dovadă că romanii n-au fost creştinaţi de “misionari” de la Roma, care ne-ar fi impus termeni apuseni. Iată cele mai de seamă exemple.

 

Spiritualitatea termenilor creştini

Noi, ortodocşii români, folosim termenii credeu, pentru crez (nu, symbolus), credinţă (nu, fides); Tată (nu, Pater), Treime (nu, Trinitas), Făcătorul lumii (nu, creator mundi), împărăţia lui Dumnezeu (nu, regnum Dei); fiinţă (nu, substantia); Fecioară (nu, Virgo), rugăciune (nu, oratio), iertare (nu, remisio), întrupare (nu, incarnatio), răstignire (nu, crucificatio), înviere (nu, Ressurectio); înălţare (nu assumptio); răscumpărare (nu, redemptio) etc. (Pr. D. Staniloae, Vechimea şi spiritualitatea termenilor creştini români, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4 din 1979, p, 563-590).

Unii istorici catolici susţin că “apostolul” daco-romanilor din nordul Dunării ar fi fost Sf. Niceta de Remesiana (+414). Teza lor este, însă, infirmată de martirii creştini din Dobrogea din sec IV, de numeroasele obiecte paleocreştine din secolele III - IV, de numeroşii episcopi de Tomis de care am amintit, de bazilicile din Dobrogea şi mai ales de cele două lăcaşuri de cult descoperite în nordul Dunării (M. Păcurariu, Pagini de istorie bisericească românească, Sibiu, 1991, p. 3-4).

 

Încreştinare

În privinţa jurisdicţiei bisericeşti asupra comunităţilor creştine nord-dunărene, aceiaşi istorici catolici susţin că toate comunităţile din provinciile dunărene ar fi existat sub jurisdicţia Romei. Este cunoscută reforma împăratului Diocleţian şi împărţirea definitivă a Imperiului Roman în cel de apus şi de răsărit din 395. Schimbările au avut urmări şi asupra organizării bisericeşti. Astfel, prin decretul împăratului Teodosie II din 421, toate bisericile din prefectura Iliricului, care făceau parte din Imperiul de răsărit, erau subordonate Arhiepiscopului de Constantinopol. Prin “Codicele Teodosian” din 438, se prevedea din nou subordonarea Iliricului faţă de Constantinopol. Deci, Biserica străromană n-a stat niciodată sub jurisdicţia Romei, mai ales că în primele trei secole, fiecare Biserică locală îşi avea propriul său episcop, bucurându-se de o deplină independenţă şi nedepinzând canonic de nici un alt ierarh.

Începând cu secolul VII, pe teritoriul României s-au aşezat slavii, care, în contact cu autohtonii, s-au încreştinat treptat. După opinia unor mari istorici, P. P. Panaitescu sau C. C. Giurăscu, începând cu secolul X s-a introdus slavona în slujbele bisericeşti oficiate în bisericile româneşti nord-dunărene. Explicaţia este că existau grupuri de slavi, ai căror conducători voiau în biserici o limbă pe care să o înţeleagă şi nu limba română, înţeleasă numai de autohtoni. Astfel, s-a adoptat treptat slavona de către Biserică şi clasa cnezială românească, fiind introdusă mai târziu şi în cancelariile Ţării Româneşti şi Moldovei (M. Păcurariu, Pagini de istorie bisericească românească, p. 4 - 5).

 

Miracolul românesc

Prin introducerea “ritului bizantino-slav” în bisericile noastre începând cu secolul X, am rămas mai departe în Biserica Răsăriteană, fiind până astăzi singurul popor de limbă şi origine latină, dar de credinţă ortodoxă, deci legat de Roma prin limba şi de Constantinopol prin credinţă, purtând “sigiliul Romei şi amprenta Bizanţului”, după fericita expresie a lui Nicolae Iorga. Mai mult, “această sinteză de latinitate şi Ortodoxie, ea însăşi un miracol şi o formă de originalitate unică, a ajutat poporul român să se menţină, prin latinitate neconfundat în lumea slavă, iar prin Ortodoxie neconfundat în lumea naţionalităţilor catolice din vecinătatea apuseană” (Pr. D. Stăniloae. Rolul Ortodoxiei în formarea şi păstrarea fiinţei poporului român şi a unităţii naţionale, în „Ortodoxia” m. 4/1979, p. 529).

Într-adevăr, noi, românii, suntem singurul popor neo-latin care purtăm numele strămoşilor romani, ceea ce implică o puternică conştiinţă a latinităţii noastre, dublată de credinţa ortodoxă, conştiinţa ce poartă în ea toată bogăţia spirituală, hărnicia şi demnitatea Romei, alături de frumuseţea, adâncimea şi spiritualitatea Bizanţului. Dacă românitatea este conştiinţa însăşi a neamului nostru, implicând unitatea şi permanenţa, forţa decisivă care integrează elementul acestei conştiinţe, o constituie spiritualitatea răsăriteană ortodoxă, care menţine şi promovează unitatea şi permanenţa românească.

Să fim mândri că aparţinem neamului românesc, cu un creştinism de origine apostolică, păstrând peste secole splendoarea romanităţii şi profunzimea credinţei ortodoxe, în ceea ce istoricii numesc “miracolul românesc”.

(Pr. prof. dr. Cezar Vasiliu)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Termeni cu sens exclusiv creştin.

Comentarii