Ignat e un ţăran sărac cu mulţi copii şi cu o nevastă despre care nu ştie că e însărcinată. Î0n preajma Crăciunului pleacă la vânat să procure hrana familiei. În pădure întâlneşte un popă care îi oferă nouă porci graşi, cerându-i în schimb ce are el acasă fără să ştie. Omul se-nvoieşte, se-ntoarce acasă, dar copiii îi spun că tocmai li s-a născut un frăţior, motiv de mâhnire pentru bietul tată, care îşi imaginează că i se va lua acest din urma fiu.

Seara, Dumnezeu şi Sfântul Petru, incognito, umblând pe pământ şi negăsind gazdă, cer să rămână peste noapte tocmai la familia lui Ignat. Sunt primiţi în sărăcia lucie şi, cu ajutorul copiilor şi prin forţa focului, fac minuni (transformă resturile de la animale în ... pâine şi lapte). La miezul nopţii vine popa să-şi ia ce i s-a promis. În loc să-i răspundă Ignat, îi răspunde Dumnezeu, care îl provoacă la... ciumerlit (adică la un dialog în cimilituri, în ghicitori), pe tema sensului numerelor. După schimbul de replici, popa, alias Satana, recunoaşte că s-a confruntat cu Dumnezeu: "Cred, Doamne, că eşti tu!", zice, iar apoi crapă.

Astfel omul şi familia lui sunt scăpaţi. Care e legătura între porc, sacrificiu, Crăciun, dincolo de povestea lui Ignat? Porcul e un animal demonic, conform textelor evanghelice, subliniază şi A. Oişteanu. Fantasma înghiţirii fără saţ e asociată cu imaginea porcului. Dar lăcomia nu rămâne nesancţionată în mentalul popular. În colinda Vasilca, porcul e judecat pentru lăcomia lui chiar de Dumnezeu, de Maica Precesta, de Crăciun.

Se vorbeşte despre viaţa porcului Siva sau Vasilca, prinderea lui, jertfirea lui prin ardere ("şi cu paie mă pârliră"), împodobirea capului pentru colindat. Ghinoiu crede că numele ar veni de la cel al zeului indian Shiva, pentru ca obiceiul Siva, practicat până la mijlocul sec. XX, în noaptea de Revelion sau în ziua de Anul Nou, a fost atestat în Europa doar la noi şi la aromâni, iar în Asia, la indieni.

Românii păstrează porcul în multe elemente de cult, arată Ghinoiu: îl sacrifică ritual, prepară alimente rituale (cârnaţi, piftie), îi imită glasul cu surle, apare în folclorul şi jocurile copiilor ("De-a Poarca", "Purceaua"). Porcul, datorită prolificităţii ridicate şi gestaţiei scurte, a fost comparat cu spicul de grâu. Aşa că e un substitut al spiritului grâului. În Antichitate, el era asociat cu divinităţile vegetaţiei: Demeter, Persefona, Attis, Adonis, Osiris, Dionysos. Spiritul grâului ca porc, arată Frazer, e atestat la turingieni (unde, când unduiesc lanurile, se spunea că "Mistreţul dă iureş prin grâu"), la unii estonieni, care dezvoltaseră obiceiuri legate de ultimul snop de grâu luat de pe câmp şi denumit "Mistreţul grâului", la suedezi, la danezi (unde de Crăciun se cocea o pâine - "Mistreţul de Crăciun", care de Sărbători rămânea pe masă şi care deseori era păstrată până la semănatul de primăvară, când se amestecă în grâul de sămânţă şi se împărţea plugarilor şi boilor). La unii estonieni şi la suedezi se sacrificau de Crăciun, respectiv, un purcel de lapte şi un mistreţ. Porcul apare deci frecvent asociat cu grâul, în folclorul european. Ignatul e o divinitate legată de cultul soarelui şi al focului. Sacrificiul sângeros al porcului şi ritul funerar de incinerare (pârlitul porcului) în ziua de Ignat (ignis: foc) sunt practici întâlnite mai peste tot la noi. Ipoteza lui Ghinoiu e că sacrificiul se făcea primăvara, de semănatul grâului, şi că s-a transferat de la echinocţiu la solstiţiu, la fel ca alte obiceiuri.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Povestea Porcului.

Comentarii