Data la care a fost sărbătorită Naşterea Mântuitorului a fost diferită în lumea creştină. În Apus, până prin secolul al III-lea, Crăciunul se prăznuia pe data de 25 decembrie, când avusese loc recensământul împăratului Cezar August (25 decembrie 754 ad Urbe condita - de la întemeierea Romei), la care face referire evanghelistul Luca. În schimb, în Răsărit, până în a doua jumătate a secolului al IV-lea, Naşterea Domnului era serbată la 6 ianuarie, adică în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, şi se numea Arătarea Domnului sau Epifania. Cele două sărbători s-au separat în jurul anului 375. Armenii serbează însă şi astăzi Crăciunul în aceeaşi zi cu Boboteaza. La fixarea zilei de 25 decembrie ca zi de sărbătoare a Naşterii Domnului a contribuit şi o consideraţie simbolică referitoare la ciclul solar. Astfel, Sfântul Ioan Botezătorul a spus: "Aceluia (adică lui Iisus) se cade să crească, iar eu să mă micşorez" ( Ioan 3, 30). De aceea s-a aşezat sărbătoarea naşterii lui Ioan Botezătorul pe 24 iunie, momentul solstiţiului de vară, când zilele încep să descrească, iar naşterea lui Iisus pe 25 decembrie, după solstiţiul de iarnă, când zilele încep să se mărească.
Umblatul cu icoana Naşterii
Întotdeauna Crăciunul s-a sărbătorit cu mare solemnitate. În ajun se ţinea post negru, se făceau slujbe în cadrul cărora se botezau noii credincioşi şi se citeau "Ceasurile mari" sau "împărăteşti", numite astfel, pentru că, în Bizanţ, la aceste slujbe, luau parte împăraţii împreună cu slujbaşii lor. În ajun, preoţii şi dascălii umblau cu icoana Naşterii, ca şi astăzi, pe la casele creştinilor pentru a le vesti marele praznic de a doua zi. Cu timpul a fost instituit şi Postul Crăciunului, ca perioadă de pregătire sufletească pentru întâmpinarea sărbătorii. Ziua aceasta era una de odihnă, chiar şi pentru sclavi. Erau interzise spectacolele civile, prin lege, jocurile de teatru, cele palestre sau circurile. Era, de asemenea, interzisă plecarea genunchilor până la Bobotează, aceasta fiind considerată o perioadă a bucuriei.