Sfântul Marcu Ascetul spune: "Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când îl vei uita Domnul să-şi aducă aminte de tine". Îi tare fain! M-am gândit de multe ori la cuvântul acesta şi fac o legătură între el şi ceea ce-mi spunea mama când mergeam la şcoală departe de casă: "Nu-ţi uita de Dumnezeu, nu-ţi uita de rugăciune". Parcă ar fi fost un cuvânt din Filocalie.

În Scara Sfântului Ioan Scărarul se spune: "Rugăciunea este întărirea lumii", deci oamenii care se roagă într-un fel susţin lumea aceasta. Ei Îl fac pe Dumnezeu milostiv faţă de lumea aceasta. Sigur că Dumnezeu, dacă a creat lumea aceasta, vrea să fie milostiv faţă de lume şi s-o întărească, dar contribuim şi noi la întărirea lumii cu rugăciunea pe care o facem, rugăciunea fiind nu numai un mijloc de îmbunătăţire personală, ci şi un mijloc de îmbunătăţire a societăţii în care trăim.

Rugăciunea are foarte mare importanţă pentru lume în general, ca şi pentru persoanele singuratice, în special; pentru cei sănătoşi şi în bună stare, ca şi pentru cei bolnavi şi în suferinţă. Numai că nu trebuie să rămânem doar la rugăciune când e nevoie de mai mult decât de rugăciune.

În Pateric se spune că un părinte, care era mai mare peste o obşte de zece inşi, se ruga lui Dumnezeu ca şi în viaţa de dincolo de mormânt să fie şi ucenicii împreună cu el. Condiţia pentru aceasta a fost stabilită prin minune dumnezeiască: "Să fie ucenicii la măsurile părintelui"; şi atunci vor putea fi împreună în veşnicie. În viaţa aceasta pământească s-a constatat că ucenicii nu erau la măsurile părintelui, căci ei n-au ajutat pe un bolnav pe care l-au găsit pe cale, pe când părintele, cu toate că era singur, şi-a dat toată silinţa să-l ajute pe acel bolnav, care de fapt nu era un bolnav obişnuit, ci era îngerul lui Dumnezeu, închipuit într-un bolnav fără ajutor.

Rugăciunea în care nu-ţi pui inima

Este interesant de observat că cei zece ucenici ai părintelui, deşi erau cu toţii împreună, nu s-au simţit îndemnaţi să facă ceva concret pentru cel ce se întâmplase a le fi în cale, în timp ce părintele, singur fiind, s-a gândit să-l transporte în spate şi să nu-l lase acolo unde îl întâlnise.

Pe mine, de la prima lectură a acestui pasaj din Pateric, m-a surprins felul cum a întâmpinat bolnavul de pe cale constatarea celor zece ucenici, că n-au ce să facă cu el. Bolnavul, ca şi cum ar fi fost de acord cu ei, că într-adevăr n-au cum să-l ajute, a zis: "Duceţi-vă şi rugaţi-vă pentru mine". Mie acest cuvânt a continuat să-mi rămână în minte ca o ironie. Bineînţeles, are şi rugăciunea rostul ei, dar ea nu înlocuieşte şi nu suplineşte ceea ce s-ar mai putea face şi ceea ce ar mai trebui făcut, adică mila, ajutorul material efectiv.

Numai la rugăciune putem să ştim ce legătură avem cu Dumnezeu, ce legătură avem cu oamenii. În rugăciune ne apar fel de fel de gânduri care arată cine suntem şi ce suntem.

Sfântul Maxim Mărturisitorul de pildă, în dialogul între un bătrân şi un frate, a răspuns la întrebarea cum Sfântul Apostol Pavel care avea atâtea griji pentru a propovădui şi pentru a ajuta Bisericile spune totuşi "neîncetat să vă rugaţi", cum se ruga el neîncetat? Şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, răspunzând la această întrebare, nu spune că Sfântul Apostol Pavel zicea mereu: "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", ci spune altceva. Zice că: "Rugăciunea neîncetată este să ai mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă dragoste şi cu dor, să atârni cu nădejdea de Dumnezeu şi să te încrezi în El în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla". Acesta este răspunsul Sfântului Maxim Mărturisitorul din care înţelegem că de fapt rugăciunea nu e de fapt o simplă repetare a unei formule de rugăciune, ci este o atitudine de rugăciune, o angajare spre slujirea lui Dumnezeu, să simţi că eşti lipit de Dumnezeu cu gândurile tale, să simţi că atârni de El şi să ai nădejde în El şi să te încrezi în Dumnezeu în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla, şi atunci această stare sufletească ţi se primeşte de Dumnezeu ca o rugăciune.

„Un singur perete"

O concepţie la fel cu aceasta a Sfântului Maxim Mărturisitorul o avea şi un pustnic despre care se spune în Pateric că a fost vizitat de un oarecare străin care la plecare şi-a cerut iertare de la părintele că l-a reţinut de la rugăciunea lui, de la programul lui. Şi părintele respectiv a răspuns aşa: "Rugăciunea mea, frate, este să te primesc pe tine şi să te petrec cu drag". Cine Îi slujeşte lui Dumnezeu prin ceea ce face şi îşi face datoria în viaţa aceasta, acela, dacă dă un sens religios vieţii, prin tot ceea ce face Îi slujeşte lui Dumnezeu. De altfel, Cuviosul Dorotei spune că: "A te ţine de o singură fapta bună înseamnă a zidi un singur perete şi nu o casă întreagă".

Rugăciunea neîncetată nu trebuie înţeleasă ca o simplă repetare continuă a unei formule de rugăciune, ci mai degrabă ca o stare de rugăciune; conştiinţa permanentă a prezenţei lui Dumnezeu, conştiinţa din care izvorăşte, în mod necesar, preamărirea lui Dumnezeu.

În Pateric se spune că este necesar ca rugăciunea să fie unită cu faptele, adică lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu să le urmărim şi cu fapta. Adică, trăim o viaţă de nepăsare şi apoi să cerem de la Dumnezeu nişte lucruri pe care le-am vrea, dar pe care, într-un fel, am putea să le câştigăm şi noi înşine?  (Pr. Teofil PÂRÂIAN)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului "Rugăciunea este întărirea lumii".

Comentarii