Dacă Dumnezeu nu ne-ar iubi şi acum ca şi dincolo de timpuri, atât de mult şi n-ar lucra prin oameni,  ar fi o mare mirare cum unii - aşa ca Sfântul Ioan Gură de Aur - îşi iau povara de a încerca să ne înveţe fericirea adevărată. Este o povară şi un risc uriaş pentru că ei, cei care fac asta, sunt totdeauna bănuiţi de motivaţii urâte. Puţini oameni, aşa e fire noastră căzută, chiar dintre cei care îşi controlează imboldul de a porni de la prezumţia vinovăţiei, pot accepta din toată inima că cineva vrea sa facă bine în mod dezinteresat. Poate e un mecanism perfid de protecţie a orgoliului şi egoismului, întrucât dacă accepţi ‚nevinovăţia’ altuia faţă de tine se activează recunoştinţa, smerenia, cad barierele din inimă, şi atunci ce se întâmplă? Devii vulnerabil, adică dacă nu Îl ai pe Domnul lângă tine, eşti şi te simţi în pericol. 

Dar fiind vorba de Sfântul Ioan, un om a cărui sfinţenie este necontestată şi necomentată de zeci de generaţii, nu ne lovim de problema asta când îi citim cărţile. Ne lovim de altele. De exemplu de păcăleala de a-i considera sfaturile vetuste. Sau, interpretări bucolice cum spunea cineva - era să spun un om care se clatină, autodeclarat‚ creştin nepracticant, care spunea cu o durere îmbrăcată în ironie. Mă ţin şi eu de firul ăsta subţire de credinţă că de altceva n-am de ce. Din păcate, chiar pentru cei care ne străduim să ne ţinem de trena Luminii, tare ne e greu să punem în practică ce spun sfinţii.

 

Aşa, de exemplu, câte femei care deschid cartea asta minunată şi întâlnesc pasajul în care Sfântul Ioan subliniază slăbiciunea femeii nu o închid înapoi instantaneu – gândind –

„Nu-i aşa. Nu vreau, nu trebuie, nu-i aşa. E chiar o aberaţie Doamne iartă-mă. Şi niciodată n-a fost aşa. Pe vremea lui femeile erau persecutate, aveau un statut inferior, ceea ce spune el nu poate fi adevărat. Din fericire vremurile acelea s-au dus”.

Şi toate astea le gândeşte cu furie, uitând că a deschis cartea tocmai fiindcă e nemulţumită de felul cum e privita de ceilalţi, că e chinuită, că atunci când merge la biserică – poate - şi acolo aude tot aşa ceva, dar mult mai în surdină, fiindcă preoţii noştri sunt nevoiţi să vorbească în surdină, nu cumva să pară deplasaţi şi să piardă şi puţinele suflete care au bunul simţ să-şi caute mântuirea. Suflete care târâie după ele pietroaiele dezgropate de ştiinţă, de revoluţiile sociale care pe lângă că au legat nişte monştri, au mai şi dezlegat alţii.

Şi în spate se insinuează gândul: „Asta e o aberaţie. Poate o fi şi ceva bun în cartea asta, în învăţătura asta, dar dacă e admisă o greşeală, totul este fisurat, aici nu e adevărul absolut”. Şi gata, fuga înapoi în iadul nefericirii, unde cu adevărat ne este respectat orgoliul, întunecarea şi nedăruirea.

... Când deschidem o scriere a unui sfânt ca Sfântul Ioan Gură de Aur, trebuie să tragem tare aer în piept, să ne aducem aminte că şi prin el, ca şi prin sfinţii pe care îi pomeneşte în fiecare loc, vorbeşte Duhul Sfânt.  Şi Duhul Sfânt este Domnul Dumnezeu care ne-a zidit. Şi ne-a dat fiecăruia să fim ce trebuie: femeia - femeie şi bărbatul - bărbat. O afirmaţie a unui sfânt nu jigneşte ci impune – „Doamne, dacă Tu aşa m-ai vrut, învaţă-mă să-mi folosesc talanţii pe care mi i-ai dat, să nu bag mâna în buzunarul altuia după ce nu-i al meu, după ce nu pot duce, învaţă-mă să  fiu cum vrei Tu, cu bucurie. Învaţă-mă să-mi câştig existenţa şi să trăiesc folosindu-mă numai de ceea ce mi-ai dat Tu. Că mi-ai dat inteligenţa şi perseverenţa, curaj şi puterea şi ştiinţa de a iubi. Nu mă lăsa să cred că de blândeţea şi neputinţa şi imperfecţiunile mele fizice sunt defecte de care trebuie să scap, pentru a răzbate, pentru a supravieţui.

Citim la Sfântul Ioan Gură de Aur că nu trebuie să fii puternic ca să învingi, nici frumos ca să fii iubit. Ca să fii fericit.

Nu-i rău să fii puternic sau frumos dar unul din motivele pentru care Dumnezeu l-a făcut pe om din trup şi suflet, adică dintr-un element material şi unul duhovnicesc, este acesta: atunci când este stăpânit de mândrie, omul să se smerească prin neputinţa şi lipsa de valoare a trupului său, iar atunci când îi vin în minte gânduri de înjosire a firii sale omeneşti, să prindă curaj, gândindu-se la valoarea sufletului său nemuritor.

 

Smerenie şi demnitate

„Să fim siguri, deci, că toate sunt iconomisite de Dumnezeu numai spre binele nostru. Însă felul în care sunt iconomisite să nu-l căutăm”.

Şi toţi ce care au acceptat asta - până la urma este un exerciţiu, dacă îţi iese o dată, vezi că e bine, încerci şi a doua oară, ajunge obişnuinţa - constată cu uimire copilărească cât de blând şi înţelept este Domnul, cum îţi descurcă toate iţele, dacă Îl laşi să lucreze, cum îţi rezolvă problemele care le aveai, te stânjeneau dar nici măcar nu le conştientizai (fiindcă în hăţişul ghimpos în care te-ai băgat, ce mai contează încă două, trei răni în plus).

Şi începi să vezi că binele poate fi şi aici, pe pământ, în viaţa asta care poate fi minunată. Totul dacă suntem în şi din  Biserică.

 

Ne învaţă Sfântul Ioan că „Biserica este loc de vindecare nu de judecată a sufletelor, Biserica nu osândeşte păcatele ci oferă iertarea lor.              

Nimic nu ne face viaţa mai frumoasă decât bucuria de a simţi că faci parte din Biserică”.

 

Sunt sfaturi vii, date de un sfânt care când îi citeşti scrierile te priveşte şi se roagă pentru tine. Dar cât de greu e să faci aşa, mai ales dacă e declanşat un război, dacă ai acceptat deja indiferenţa şi te-ai împietrit şi nu mai vrei decât să scapi, să te cobori de pe cruce. Şi găseşti pentru astea zeci de îndreptăţiri. Totdeauna se găsesc zeci de îndreptăţiri foarte inteligente şi raţionale pentru dezbinare. Şi găseşti şi sprijin pe la ‚prieteni’ pentru asta. Toată lumea te compătimeşte, îţi dă dreptate, te încurajează chipurile să-ţi păstrezi demnitatea, toate, întru dezbinare. Ei, bineînţeles că astea sunt situaţii grave, de criză, dar toţi trecem periodic prin aşa ceva. Îţi trebuie un pic de perseverenţă şi înţelepciune să treci ascultând de Dumnezeu, nu de cunoştinţe şi de rude... Ne învaţă un sfânt treaba asta...

Îţi mai linişteşti inima şi citind sfaturile pe care le dă Sfântul soţilor, sfaturile pentru creşterea copiilor, despre cum să fii milostiv, despre cum să lupţi cu sărăcia, cu tristeţea, cu vrajba. Despre mânie... Mânia unui bărbat - distrugătoare şi înspăimântătoare, care duce la teroare şi mânia unei femei - distrugătoare şi otrăvitoare. Vârcolaci cu care se poate lupta, dacă vrei să lupţi.

De unul singur nu poţi lupta. Şi nici nu are nici un haz. E doar chin şi ameninţarea unei înfrângeri deznădăjduite. Dar dacă atunci când eşti în furtuna îţi aduci aminte de Hristos şi de  cei de lângă tine, începe să lucreze Dumnezeu şi deja raporturile de forte se schimbă. Nimic nu este mai puternic decât Biserica. Nimic nu se ridică la valoarea Bisericii....Este raniţă dar nu cade. Şi nici noi nu vom cădea, nu vom deznădăjdui, dacă ţinem strâns de Biserică şi de Sfinţii ei...

TEODORA DRĂGOI, Fundaţia SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI

(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)

 

(Cartea „Problemele vieţii” a Sfântului Ioan Gură de Aur se găseşte la librăria „Sf. Voievod Ştefan cel Mare” din Areni)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Problemele vieţii.

Comentarii