Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
În decursul timpului, semnul crucii a avut sensuri şi semnificaţii diferite. El vine, ca simbol al fericirii, din vremuri străvechi, căpătând la creştini, deşi îl fac diferit, acelaşi sens: slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, adică slavă Sfintei Treimi.
Zilnic, trecând pe lângă o biserică, ne închinam, în semn de respect, de evlavie pentru Dumnezeu sau pur şi simplu din obişnuinţa. Mulţi dintre noi nici nu ştim semnificaţia acestui gest, acestui ritual. Am observat în timpul unor ceremonii religioase cum preotul face semnul crucii pe frunte, fără să ştim că acest gest este unul dintre riturile cele mai vechi ale Bisericii. Semnul crucii nu este specific creştin nici ca gest şi nici ca formă. Ca simbol al fericirii, crucea se regăseşte pe peceţi, pandantive şi stele cu mult înainte de era creştină.
Credincioşii din primele comunităţi iudeo-creştine îşi făceau pe frunte un semn care evoca altceva decât lemnul crucii pe care fusese răstignit Hristos.
Ritualuri în care întâlnim semnul crucii
Semnul crucii este întâlnit mai întâi în ritualul botezului. Încă din primul secol creştin, crucea era privită ca un semn sfânt al apartenenţei la Hristos. Ucenicii lui Hristos ştiau că ea era o armă de apărare puternică în războiul nevăzut, duhovnicesc, împotriva ispitelor diavoleşti. De aceea, ei îşi aduceau aminte de mântuirea primită la botez, făcându-şi cruce pe frunte, înainte de orice lucrare. Sfântul Ciprian îi încurajează pe martiri zicându-le: „Fruntea ta să fie întărită, pentru ca pecetea lui Dumnezeu de pe ea să rămână întreagă“. Semnul crucii însoţea administrarea tuturor celorlalte taine.
Semnul crucii a început să însoţească binecuvântarea şi să devină mijloc de protecţie în fiecare act din viaţa de zi cu zi.
Dar semnul crucii a fost înţeles şi ca formă de exorcizare, ca armă de atac pentru a pune pe fugă demonii.
În Tradiţia apostolică a Sfântului Ipolit al Romei se fac referiri la uzul însemnării cu sfânta cruce, precedat de o „suflare“ făcută în palmă, reiterare a insuflării Duhului primit la botez.
În secolul al II-lea, Imnurile lui Solomon şi Sfântul Iustin fac aluzie la o însemnare a feţei cu sfânta cruce, fiind vorba tot de o aducere aminte a tainei botezului.
În perioada respectiva, semnul crucii se făcea cu degetul mare sau cu un alt deget. Fiind un mijloc puternic de îndepărtare a demonilor, obiceiul de a-l face peste lucruri sau pe mai multe locuri ale trupului a fost, de la început, la fel de familiar pentru creştini ca şi cel de a se închină ei înşişi. Abia în secolele VII-VIII, cu prilejul crizei monofizite şi monotelite, ortodocşii au început a-şi face cruce cu două degete, exprimându-şi astfel credinţa lor cu privire la cele două firi şi la cele două voinţe în Hristos. Sub această formă, semnul crucii a trecut la slavi şi a fost păstrat astfel până la reforma patriarhului Nicon (1652).
După potolirea certei monotelite, Biserica greacă a introdus obiceiul de a se închina cu trei degete, spre slava Sfintei Treimi. Acest fel de a se închina va deveni încetul cu încetul general şi comun pentru Orient şi Occident, la începutul secolului al XII-lea.
