În Noul Testament nu se găseşte expus un plan de a constitui creştinismul ca o "societate creştină", paralelă sau suprapusă statului, nici ca un sistem filosofic sau religios particular. Comunitatea creştină apare ca "ekklesia tou Theou", adunarea celor chemaţi de Dumnezeu, uniţi prin aceeaşi credinţă, iubire şi nădejde, în care şi prin care Dumnezeu cel viu pătrunde în viaţa reală a oamenilor pentru a-i strămuta într-o altă ordine de existenţă.

Biserica îşi are originea în iniţiativă şi chemarea lui Dumnezeu şi nu se inventează, nu se creează ca o asociaţie publică voluntară. Desigur, aceasta implică o structură, liturgică şi sacramentală, care este dată în faptele lui Dumnezeu în istorie, începând cu întruparea, moartea şi învierea Fiului Său şi culminând cu trimiterea Duhului Său cel Sfânt în lume la Cincizecime. De aceea, de la început, nu orice adunare de credincioşi sau întrunire culturală se numea biserica. Astfel, comunitatea creştină apare în istorie ca având o identitate unică, zidită după modelul pe care Iisus Hristos însuşi l-a instituit. Aceasta este marea surpriză istorică pe care a creat-o "acest neam omenesc", care duce un nou mod de viaţa, necunoscut înainte, de care aminteşte Epistola către Diognet (cca 124). Dar tocmai această amprentă specifică a creat dificultăţi pentru acomodarea creştinismului în situaţii culturale, sociale şipolitice diferite de-a lungul istoriei. (Pr. Prof. Dr. Ion Bria)

 

Fragment din Epistola către Diognet:

"Creştinii nu se deosebesc de restul oamenilor nici prin patrie, nici prin limbă, nici prin obiceiuri. Creştinii nu locuiesc separat în oraşele lor proprii, nu vorbesc vreo limbă diferită, nici nu practică un mod de viaţă straniu.

Învăţătura pe care o au nu este o descoperire a minţii şi cugetării omeneşti, nici nu aderă, ca unii, la vreo învăţătură omenească. Ei îşi petrec viaţa în orice oraş, grec sau străin, după cum fiecăruia i-a fost hărăzit de soartă, urmând obiceiul local firesc în ce priveşte portul, hrana şi alte stări. Totuşi starea lor arată câteva trăsături minunate şi chiar surprinzătoare. Deşi locuiesc acasă, în ţările în care s-au născut, ei se comportă ca nişte străini. Participă la toate ca cetăţeni, dar ei rabdă pe toţi şi pe toate ca străini... Ca toţi oamenii ei se căsătoresc şi nasc copii, dar nu leapădă pe cei născuţi.

Orice creştin este liber să se împărtăşească la masa altuia, dar niciodată nu are pat comun. Cu toate că vieţuiesc în trup, ei nu trăiesc după trup. Trăiesc pe pământ, dar cetăţenia lor este cerească.

Ei ascultă legile hotărâte, dar în viaţa lor particulara ei sunt mai presus de legi. Iubesc pe toţi oamenii, dar sunt persecutaţi de toţi.

Ei sunt neînţeleşi şi condamnaţi, iar suferind moartea ei sunt treziţi la viaţă. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe alţii, sunt lipsiţi de toate, totuşi au toate din prisos. Sunt dezonoraţi, totuşi sunt slăviţi prin înjosirea lor; huliţi, dar răscumpăraţi.

Ei răsplătesc calomnia cu binecuvântarea, insulta cu delicateţea. Pentru binele pe care îl fac sunt pedepsiţi ca nişte răi, iar când sunt osândiţi, se bucură ca unii care ar da viaţă. Sunt pedepsiţi de iudei ca nişte eretici şi persecutaţi de elini, cu toate că cei ce le fac rău nu pot explica pricina ostilităţii lor."

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Începuturile comunităţii creştine .

Comentarii