Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Răsfoind paginile unui Almanah bisericesc, tipărit de Mitropolia Cernăuţiului, în anul 1901, pe vremea Imperiului Austro-Ungar, am rămas impresionaţi de modul în care acesta reflectă confruntarea care a avut loc între doi giganţi: marele scriitor Lev Nicolaevici Tolstoi şi Biserica Ortodoxă Rusă.
Cartea pe care am obţinut-o de la distinsa doctoriţă Dana Pavelescu, nepoata cucernicului paroh Puiu Victor, menţionează sentinţa pe care în 1900 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a pronunţat-o împotriva contelui Tolstoi şi precizează amănunţit motivele care au determinat-o să recurgă la această ruşinoasă excomunicare:
„În operele şi scrisorile sale, împărţite de el şi de adepţii săi în lumea întreagă, şi mai cu seamă în Rusia, predică cu ardoarea unui fanatic nimicirea tuturor dogmelor bisericei ortodoxe şi a credinţei în Christos; neagă că Dumnezeu trăieşte ca persoană şi care e venerat în s. Treime, făptuitoriul şi susţiitoriul universului; neagă pre Isus Christos Dumnezeu – omul, mântuitoriul lumei, care pentru oameni şi mântuirea noastră a suferit şi a înviat din morţi; neagă concepţiunea imaculată; neagă virginitatea sântei fecioare Maria, înainte şi după nascere; nu crede în vieaţa după moarte şi în răsplata de apoi; respinge toate sacramentele bisericei şi influenţa binefăcătoare a s. Spirit; şi după ce îşi bate joc de cele mai sânte dogme ale cultului orttodox, nu se sfiesce a râde de cel mai mare din sacramente: sânta cină. Toate aceste le predică contele Tolstoi neîntrerupt, prin graiu şi prin scris, pentru dispreţul şi spaima întregei lumi ortodoxe, şi prin aceasta s-a despărţit nu în taină, ci făţiş de biserica ortodoxă. Biserica dară nu-l recunoasce şi nu poate să-l recunoască ca un fiu al ei, până nu se va pocăi şi nu se va împăca cu ea. Arătând prin aceasta despărţirea sa de biserică, ne rugăm în acelaşi timp ca Dumnezeu să-l pocăiască, ca să recunoască adevărul”.
Consecinţele unei asemenea hotărâri deveneau funeste pentru omul pravoslovnic. Se cerea într-un fel de decret ecleziastic, adresat tuturor episcopilor, ca, „în ceasul morţii renumitului scriitor rusesc Lev Tolstoi, nici într-o biserică ortodoxă din Rusia nu este permis a se face rugăciuni bisericeşci. Înmormântarea lui bisericească e oprită în întreaga împărăţie, respectiv nici unui preot ortodox nu-i este permis a lua parte la înmormântare.”
Ca urmare a modului în care, în chip nedrept a fost tratat un scriitor cu o uriaşă popularitate, în Rusia şi în întreaga lume s-au ivit nesfârşite nemulţumiri. În fruntea acestora se afla revolta studenţilor din marile centrre universitare, Petersburg, Odesa şi Harkov, o încercare de atentat împotriva lui Popjedonaşev, prezidentul Sfântului Sinod al Rusiei, scriitori de solidaritate de pe întregul mapamond etc..
Demnă de amintit este atitudinea contesei Sofia, soţia scriitorului. Cu imensă indignare şi durere, aceasta scrie că Biserica nu trebuie să nesocotească „cea mai înaltă poruncă a lui Christos, legea iubirei de semenii săi” şi că „renegaţii nu sunt acei care se rătăcesc în căutarea adevărului, dar acei care, puşi chiar în capul bisericei şi necredincioşi legii de iubirea aproapelui, de umanitate şi milă, au făcut operă de călăi spirituali”.
„Persecuţiunea în numele religiunei”
Însă, întrucât scrisoarea Sofiei Andreevna Tolstoi nu a avut nici un ecou în rândurile Sfântului Sinod, Tolstoi însuşi intervine şi se adresează ţarului Nicolae al II-lea menţionând persecuţiile şi cruzimile pe care însăşi Biserica le-a comis în numele ţarului: „Sute şi mii de ruşi, şi mai mulţi încă decât atât, sunt espuşi la grave suferinţe printr-o persecuţiune religioasă, care continuă a fi practicată în Rusia şi se măreşce chiar într-o epocă, când toţi oamenii luminaţi şi toate guvernele au recunoscut de mult timp absurditatea şi cruda nedreptate a unei astfel de persecuţiuni. De mult timp am privit ca o datorie sântă a mea de a vă deschide ochii asupra teribilelor cruzimi, ce se săvârşesc în numele Vostru. Dacă nu cunoaşteţi toate absurdele cruzimi ce s-au făcut în numele vostru, permiteţi-mi de a Vi le enumera, asigurându-Vă că cuvintele mele Vă vor fi confirmate de orice persoană dreaptă care va fi însărcinată de a face o anchetă. Îmi iau deci libertatea de a Vă sugera: 1. De a revisui şi cassa legile contrazicătoare şi ruşinoase relative la persecuţiunea în numele religiunei, persecuţiune care pretutindeni a încetat să mai esiste afară numai de Rusia. 2. De a pune capăt oricărei persecuţiuni şi pedepse pentru neobservarea practicelor religiunei statului şi de a elibera pre toţi câţi sunt închişi şi exilaţi din causa credinţei lor şi 3. De a studia cum ar putea fi posibil a împăca chestiunile de consecinţă în materie religioasă cu exigenţile statului – precum de exemplu refuzul de a pune jurământ şi de face serviciul militar; de a nu pedepsi o neprotrivire în sentimente ca o crimă, ci de a substitui în acest cas serviciului militar munca obligatoare, iar obicinuitului jurământ o solemnă declaraţiune de a spune adevărul înaintea tribunalelor.”
Din toate aceste rânduri reiese atitudinea unui spirit luminat şi credincios, crednic urmaş întru Duh a Sf. Paisie Velicicovschi, egumenul Mănăstirii Neamţ. Nici un rând din epistola lui Tolstoi sau din celelalte scrieri ale lui nu se află în contradicţie cu înaltele învăţături ale Cărţilor Sfinte.
Adevăratele acţiuni caritabile nu au aparţinut Bisericii ci contelui Tolstoi care şi-a tratat supuşii cu mila şi iubirea propovăduite de Iisus. Iobagii d epe moşia lui trăiau mai bine decât oamneii liberi de aiurea, iar banii primiţi pentru romanul „Învierea” au fost folosiţi pentru eliberarea din închisori a tuturor acelora care au suferit din cauza persecuţiei Bisericii.
Mai mult, cine vrea să cunoască adevărată credinţă pravoslavnică, se cuvine să mediteze asupra paginilor în care romanul „Război şi pace” înfăţişează credinţa simplă, sinceră şi curată a lui Platon Karataev.
Prof.Arhid. Ştefan Hreniuc
"
