Cezar STRATON

Lenea (1). Dr. Peter Axt şi fiica sa, dr. Michaela Axt-Gadermann, au publicat o carte (Bucuria Lenei: Cum s-o laşi mai moale şi să trăieşti mai mult) în care explică pe larg faptul că toţi oamenii posedă o cantitate limitată de „energie vitală” şi că viteza cu care este consumată determină precis speranţa de viaţă a fiecărei persoane. Cei doi mai spun că activităţile care sunt mari consumatoare de energie, precum „trasul de fiare” într-o sală de forţă, accelerează îmbătrânirea şi fac organismul mai susceptibil la îmbolnăvire. „Un stil de viaţă mai relaxat este important pentru sănătate… Dacă ai o viaţă stresantă şi faci exerciţii fizice în exces, organismul produce hormoni care determină instalarea hipertensiunii”, afirmă Axt-Gadermann. În carte, cei doi cercetători mai spun că lenea este foarte bună şi pentru creier. Asta pentru că exerciţiile fizice sau stresul duc la producerea unui excedent de cortizol, un hormon care vatămă neuronii, provocând pierderi de memorie şi senilitate prematură. „Lenea nu e nimic altceva decât o obişnuinţă de a te odihni înainte de a obosi”, spunea Jules Renard. Iar butada, foarte reuşită, ar avea o mai mare aplicabilitate dacă societatea n-ar culpabiliza statul degeaba, fie el şi pe termen foarte scurt, întreţinând totodată un veritabil cult al muncii asidue şi al activităţii fizice. Nota Bene. Bătrânii noștri spuneau despre o persoană leneşă: ăsta trăieşte 100 de ani şi uite… s-a dovedit că aveau dreptate! Un alt sfat salutar, în context: nu lăsa pe mâine ce poți face azi. Lasă pe poimâine, poate nu va mai fi nevoie!

Ambasador (1). Anatoli Dobrînin (1920-2010) a reprezentat cu eficienţă şi discreţie diplomaţia sovietică de top timp de peste jumătate de secol, din care peste 25 de ani ca ambasador în SUA. El a participat la toate summiturile dintre 1955 şi 1990 şi s-a bucurat de încrederea a şase preşedinţi ruşi (de la Stalin la Gorbaciov) şi de aprecierea a tot atâţia lideri americani (de la Kennedy la Reagan). Dobrînin a deschis şi cultivat cu atenţie principala cale prin care Kremlinul şi Casa Albă au purtat neoficial negocieri secrete, chiar şi în momentele cele mai tensionate, de criză, ale istoriei recente. Remarcabilă şi unică este şi „longevitatea” sa în funcţie, în ciuda luptelor intestine pentru putere şi a schimbării liderilor de la Moscova. Ultimul dintre ei, Gorbaciov, cel care l-a şi retras, totuşi, din funcţia de la Washington, este acuzat de autorul excelentului volum de confesiuni că s-a lăsat prea lesne „dus cu zăhărelul” de abilul Bush, acceptând pierderea atuurilor strategice ale URSS, fără a primi nimic în schimb. Atunci au fost plantate „seminţele” actualei politici revizioniste a Rusiei, ilustrată de „ţarul” Putin. Deoarece multe din amintirile strălucitului diplomat ne interesează nemijlocit pe noi, românii, voi selecta câteva dintre acestea. Inclusiv modul cum un Brejnev euforizat de whisky-ul băut la reşedinţa lui Nixon („pe care nu voia să-l strice cu apă ori gheaţă”) l-a uimit pe american când a început să-i critice, pe rând şi dând nume, pe membrii conducerii de partid sovietice („nişte proşti!”). Ori telegrama trimisă în 1989 de Ceauşescu ministrului de Externe, Șevarnadze, aflat la odihnă, prin care românul cerea intervenţia hotărâtă a trupelor Tratatului de la Varşovia în Polonia, unde „Solidaritatea” câştigase alegerile. Era acelaşi Ceauşescu care se opusese ferm, în 1968, intervenţiei în Cehoslovacia, fapt ce a generat apelul (prea emoţional, crede Dobrînin) Casei Albe către Moscova, ca „în numele umanităţii” să nu fie invadată şi România.

Uniuni (mixte). „După Marea Unire și sosirea masivă în Vechiul Regat a multor politicieni și intelectuali ardeleni, a apărut, destul de curând, printre burghezii ardeleni cei mai moțați, o dorință de a căuta uniuni mixte cu boierimea din Muntenia și Moldova. (…) Primul caz de care-mi amintesc este cel al unei Ghiculești, care s-a căsătorit cu tânărul și fercheșul prefect național-țărănist Spătaru. Cu toate că avea un fizic plăcut, ea se apropia de 40 de ani nemăritată. Așa că n-a făcut nazuri de prințesă când a fost să-l ia pe ne-nobilul ardelean. Cum s-a petrecut noaptea nunții s-a aflat prin București, pesemne chiar din indiscreții ale mirelui. Mireasa, încă fată mare cu toată vârsta, când a venit clipa fatidică să-și piardă fecioria, a început să țipe: – Nu se poate! Nu se poate! Bărbatul însă, nemilos, i-a zis, ardelenește, împingând în vrăjmășie: – Musai să intre, că alta nu-i! Și a intrat. Chiar de mai multe ori, că perechea, după toate aparențele, a trăit în armonie și s-au născut doi flăcăi sănătoși și frumoși. Erau la vârsta studenției când a venit comunismul. Ambii tineri Spătaru au izbutit să fugă în Germania”. (Neagu Djuvara)

Dilemă. Mă zbat între două ”porunci” existențiale: ”Adună bani albi pentru zile negre”, pe de parte, și ”Nu trăiești decât o dată”, pe de alta. Așa glăsuiește o postare citită pe Facebook. Dilema o rezolvă, cred eu, o zicere francofonă – postată, drept comentariu, de un alt internaut: ”Ton dernier pantalon (adică acela de la costumul de - pardon! - înmormântare)... n-a pas de poches!” Că, la ce anume ți-ar (mai) folosi buzunarele, când stai întins pe năsălie!? Rezon!

Ștefan cel Mare (1). Frați. Pomelnicul Mănăstirii Bistrița păstrează numele fraților și surorilor lui Ștefan cel Mare (Ioachim, Ion, Cârstea, Maria și Sora), dar este greu de spus dacă aceștia îi erau frați buni sau frați numai dinspre mamă ori numai dinspre tată. Maria a fost soția lui Șendrea, portarul Sucevei, căzut în lupta de la Râmnic (1481), iar Sora a fost căsătorită cu vornicul Isaia, tăiat de Ștefan cel Mare la 1471. Despre cei trei frați nu există informații directe în izvoarele vremii. Ștefan este menționat pentru prima dată, cu titlul de voievod, în actul prin care, la 11 februarie 1450, tatăl său, Bogdan al II-lea, făgăduia credință lui Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei14. Se pare că se va fi născut cândva, în răstimpul 1437-1439. (Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Szekely)

Dorință. ”Nu pot să-ndur atâta frumusețe! / Și dacă nu mă-nveți Tu, cine-o să mă-nvețe? / Fetele îmi arată șoldul lor rotund / Și-apoi, când vreu să-l mângâi, îl ascund / Și mă trimit să le aduc de peste țări și mări / Mărgăritare care pun trei întrebări / La care numai Tu le știi răspunsul. / Ajută-mă să n-ajung de tot râsul / Și-n forfota cetății și-n chilia strâmtă / Unde fecioarele așteaptă să le-nving la trântă / În vechile crivate, sub polog, / Căci și așa îmi umblă vestea că-s olog. / O Doamne-Dumnezeule-n genunchi te rog. / Sau măcar fă-mă drobul cel de sare, / Să le desfăt căzând din policioare...” (Emil Brumaru)

Până când nu te iubeam. ”Până când nu te iubeam, / Unde mă culcam dormeam. / Acum de când te iubesc, / Nu poci să mă hodinesc. / Răpus, mă sfârşesc de dor, / Fără niciun ajutor. / Arz, mă frig în mare foc, / N-am astâmpăr la un loc, / Suflet nu mi-a mai rămas, / Oftând mii de ori pe ceas. / Cu totul m-am prăpădit, / Minţile mi s-au smintit. / Ies din casă să mă duc, / Nu ştiu încotro s-apuc. / Viu iar, mă întorc şi şez, / Stau în loc şi suspinez. / Inima mea, vai de ea / De la tin’ nu să măi ia.” (Anton Pann (numele la naştere: Antonie Pantoleon-Petroveanu), poet, profesor de muzică religioasă, protopsaltist, compozitor, folclorist, literat şi publicist român, cel care a compus muzica actualului Imn Naţional al României; cu data venirii pe lume incertă, între 1796 şi 1798, născut la Sliven, în Imperiul Otoman - d. 1854, la Bucureşti, supranumit de Eminescu, în “Epigonii”, “finul Pepelei cel isteţ ca un proverb”)

Viol. În seara zilei de 23 august 1616, caravana Movileștilor, aflată pe drumul spre refugiul din Hotin, a fost atacată de o ceată de 2.000 de turci și tătari. Micul grup nu a putut face față încercuirii, iar Elisabeta și familia sa au fost luați prizonieri în timpul nopții. A doua zi, aflată captivă într-o căruță și văzându-i pe boierii săi fideli aliniați la marginea drumului, Elisabeta Movilă le-a strigat: „Boieri, boieri, rușinatu-m-au păgânul!” și poruncind căruțașului să oprească a cerut niște foarfece, și-a tăiat părul și i-a poruncit unuia dintre boieri să-l așeze la Mănăstirea Sucevița pe lespedea mormântului soțului ei, Ieremia Movilă. Părul ei castaniu se găsește și astăzi într-o cutie de argint în formă de măr, la Sucevița.

Lecție. „Cea mai grea lecție pe care am avut-o de învățat ca adult este nevoia neîncetată de a merge mai departe, indiferent cât de zdrobit mă simt înăuntru. Acest adevăr este brut, nefiltrat și dureros de universal. Viața nu se oprește atunci când suntem epuizați, când inimile noastre sunt frânte sau când mintea noastră se simte uzată. Ea continuă să se miște – neclintit, nepăsător – cerând să ținem pasul. Nu există niciun buton de pauză pentru durere, nicio pauză pentru vindecare, nici un moment în care lumea se dă deoparte și ne permite să ne reparăm.” (Ernest Hemingway)

Codru. ”Codrule, / Dă-mi o frunză de sus, / Pentru lumină şi pentru tinereţe, / Şi pentru viaţa care nu moare. / Codrule, / Dă-mi o frunză de jos, / Pentru întuneric şi pentru bătrâneţe, / Şi pentru moartea care nu învie. / Noi ne-am scris sufletul / Pe frunze... / Codrule, / Dă-mi toate frunzele tale / Să cânt cu ele. / Sau mai bine cântă tu / Şi cu sufletul meu.” (Marin Sorescu)