Cezar STRATON

Naivitate.„El scria foarte repede poeme foarte lungi. Avea 25 de ani şi până a se însura cu Mrs. Elliot nu se culcase cu nicio femeie. Voia să se păstreze neprihănit, ca să poată aduce soţiei sale, în dar, aceeaşi neprihănire a minţii, dar şi a trupului, pe care şi el o aştepta din partea ei. Pentru el, asta însemna a trăi curat. Făcuse curte câtorva fete înainte de a o săruta pe Mrs. Elliot, dar le spunea întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, că a dus o viaţă curată. Aproape toate fetele încetau să se mai uite la el.” (Ernest Hemingway)

Zăpezile de altădată.”Începuse să ningă. Se-adunau zgribuliți / Lângă godin îngerii noștri veniți / Să ne-ajute să fim fericiți. / Ne făceau de mâncare pe plite, / Mânuind tigăi cu chiftele prăjite / De mânerele lungi, / Să nu-și pârlească albii lor fulgi, / Și coceau plăcintele-n rolă, / Brânzoaice cu-aureolă / Și cu taine în miezul fierbinte. / Noi, de sub plăpumi, luam aminte / Și ne țineam fără rușine în brațe. / Tu aveai păru-ncâlcit în lungi lațe / Și-o cămașă de noapte cusută la poale cu galbene rațe... / Eu îți spuneam de Baudelaire... / Și-afară nămeții se înălțau pân'la cer...” (Emil Brumaru)

Foie gras.Egiptenii au început să îngrașe în mod special păsările de curte, cum ar fi rațele sau gâștele, astfel încât ficatul lor să se mărească. Apoi, rețeta a fost transmisă în lanț până în Grecia și Roma Antică. Procesul de îngrășare a rațelor a fost îmbunătățit, și anume prin introducerea unui nou produs în alimentația păsărilor. Inovatorul a fost bucătarul Marcus Gabius Apicius, care a propus smochinele ca hrană pentru păsări. Ficatul se numea în latină iecur ficatum, iecur însemnând „ficat” și ficatum însemnând „smochină”. Cu timpul, cuvântul original pentru ficat a fost abandonat, iar mâncarea a fost apreciată ca ficatum. Acest lucru a dus la apariția cuvântului ficat în limbile romanice moderne: italiană fegato, spaniolă hígado și franceză foie. Așadar, ori de câte ori oamenii discută despre foie gras, ei fac referire, fără să știe, la smochine. Între timp, evreii europeni, cărora legea religioasă le interzicea să gătească cu unt sau untură, au recurs la hrănirea forțată a păsărilor de curte ca sursă de grăsime, așa cum făcuseră egiptenii cu mii de ani înainte. Există o versiune conform căreia evreii, și nu grecii, egiptenii și romanii, au fost primii care au văzut ficatul de gâscă sau rață ca pe o delicatesă. Călătoria foie gras-ului până la masa regală a durat câteva secole. Bucătarii îl cumpărau crud de la evrei și apoi îl găteau. Sub domnia lui Ludovic al XIV-lea, francezii au început să îngrașe singuri rațele pentru a obține și mai mult ficat. Hrănirea forțată a stârnit indignarea organizațiilor pentru protecția animalelor. Țări precum India, SUA, Turcia, Argentina, Australia și altele au interzis hrănirea forțată a rațelor sau gâștelor. Foie gras-ul este un fel de mâncare rafinat. Dar ficatul trebuie să fie gătit cu pricepere pentru a nu-și pierde calitatea. Este un fel de mâncare scump care se prepară sub formă de medalioane, escalope, terrine, mousse. Fiecare restaurant are propriul său truc pentru a face irezistibilă aroma ficatului. Franța este lider în ceea ce privește foie gras-ul, urmată de Elveția și Spania. (omofon.com)

Într-o joi cu dragoste.”Seară de joi, seară deasă de suflet, / în care destinele noastre creșteau / ca iarba de primăvară, / iar eu te iubeam / atât de mult, încât te uitam, / crezând că faci parte din mine. / Și numai atunci mă miram / când, uneori, surâdeam, și tu / nu surâdeai / când jefuiam copacii de frunze, / și tu / rămâneai lângă ei, mai departe. / Atunci mi-apărea / că ești altcineva, / dar numai atât cât poate să fie / altcineva soarele serii,– luna…” (Nichita Stănescu)

Cuibuşor (de nebunii). „În perioada Primului Război Mondial, în timpul refugiului din Moldova, regele Ferdinand mergea des la Ghidigeni, la conacul lui Chrissoveloni, unde, după cum relata diplomatul Constantin Argetoianu, citat de consilierul Marius Mitrof, în lucrarea «Arhitectură şi spaţiul privat. Ansamblul conacului de la Ghidigeni», «regele se deda la petreceri libidinoase cu cele trei surori Bastache, care sub costumul surorilor de caritate îşi exploatau temperamentul. Se făcea dragoste în disperare, astfel că «bărbaţii şi cucoanele se încurcau noaptea prin odăi şi prin paturi». Pentru aceste manifestări, Constantin Argetoianu găsea şi explicaţii: «Când toate legile morale sunt răsturnate, când oamenii aleargă după oameni să se omoare, când epidemiile, mizeria şi toate privaţiunile care sunt consecinţa lor exasperează nervii şi înteţesc patimile, când promiscuitatea sexurilor impusă de împrejurări răstoarnă barierele materiale ridicate de confortul paşnicelor civilizaţii, când viaţa şi ziua de mâine par iluzii efemere – e natural ca şi criteriile morale să se altereze»”.

Despre dragoste.„Dacă dragoste nu e, nimic nu e“. „Nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră dacă nu ar exista fericirea celorlalţi“. „Primejdia în care se află un bărbat care iubeşte total o femeie seamănă cu aceea a unui om care a atins un fir de înaltă tensiune şi care dacă nu se zbate, dacă instinctul nu l-a ajutat să se smulgă în chiar clipa când a fost zgâlţâit, moare agăţat acolo fără scăpare“. „O femeie poate să ierte orice, în afară de faptul să nu-ţi pese de ea“ .  „Viaţa unui om e un nesfârşit şir de erori“. „O viaţă glorioasă are adesea un sfârşit tragic“. „Dragostea pentru o femeie nu ne fortifică, ci, aliată cu timpul, ne mănâncă viaţa“. „Fiinţa umană nu s-a născut ca să scrie literatură, să picteze sau să facă muzică. Dar în mod bizar s-a descoperit cu timpul că fără artă omul trăieşte urât, îşi duce viaţa în întuneric şi moare în întuneric“ (Convorbiri cu Marin Preda). "Nu îți cere niciodată iertare pentru sentimentele pe care le afișezi. Atunci când faci acest lucru tu îți ceri practic iertare pentru adevărul din tine”. ”Și puțini oameni au puterea să pună în palma altcuiva emoții, într-o lume plină de măști și suflete goale. Sunt puține lacrimi sincere pe pământ.” (Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pământeni“)

Dark side.David Buss, profesor de psihologie la Universitatea din Austin, Texas, este recunoscut la nivel internațional pentru cercetările lui revoluționare cu privire la diferențele între sexe când vine vorba de alegerea unui partener. Alături de echipa lui, profesorul a căutat dovezi privind dragostea pasională în 147 de culturi. Au descoperit dovezi palpabile despre existența dragostei în picturi rupestre, manuscrise, poeme, cântece și cărți. Când se gândesc la dragoste, cei mai mulți dintre oameni au tendința de a vedea numai părțile pozitive ale sentimentului - se imaginează privind îndelung în ochii persoanei iubite, ținându-se de mână, cântând melodii de dragoste, făcând dragoste, trăind toate acele sentimente plăcute și călduroase, fiind convinși de povești de genul „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți“ - dar dragostea are, de asemenea, și o parte întunecată. Atât Buss, cât și alți cercetători au descoperit probe de-a lungul întregii istorii a umanității care atestă existența unor poțiuni de dragoste, farmece și vrăji de iubire, sinucideri și crime motivate de împlinirea sau neîmplinirea în dragoste. Prin urmare, soți, ibovnici, rivali, îndrăgostiți urgisiți de soartă mor la tot pasul. În aproape orice cultură există un echivalent pentru povestea cu Romeo și Julieta. Nevoia dramatică de dragoste ne umple adeseori de euforie, disperare, teamă, dorință de răzbunare, uneori toate în același timp. Și deoarece dragostea pasională este un sentiment universal, prezent în orice cultură de pe fața pământului, cu siguranță ar trebui să existe un fundament biologic. Dragostea are de-a face cu reacțiile chimice din interiorul creierului. Cu alte cuvinte, nu poate fi vorba de o simplă tradiție culturală, precum religia sau venerarea anumitor idoli; dragostea este un lucru foarte puternic, bine înrădăcinat în fiecare dintre noi.” (Allan și Barbara Pease, ”De ce bărbații au nevoie de sex, iar femeile de dragoste”)